cânta

CÂNTÁ, cânt, vb. I. 1. intranz. şi tranz. A emite cu vocea sau cu un instrument un şir de sunete muzicale care se rânduiesc într-o melodie, într-un acord etc. ♢ expr. Joacă cum îi cântă = face întocmai cum îi porunceşte altul. ♦ (Despre păsări, insecte etc.) A scoate sunete plăcute la auz. caracteristice speciei. 2. intranz. şi tranz. A scrie versuri în cinstea cuiva sau a ceva, a elogia (în versuri) pe cineva sau ceva; a descrie, a povesti ceva în versuri. 3. tranz. (fam.) A îndruga, a înşira vorbe goale. – lat. cantare.

Trimis de valeriu, 10.02.2009. Sursa: DEX '98



CÂNTÁ vb. 1. (muz.) a executa, a interpreta, a intona, (pop.) a glăsui, a spune, a viersui, a zice, (înv.) a glăsi, a juca. (cânta o melodie, o doină.) 2. (muz.) a suna. (cânta din frunză.) 3. (muz.) a sufla. (cânta din fluier.) 4. v. glorifica.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



CÂNTÁ vb. v. boci, căina, jeli, jelui, lamenta, plânge, tângui, văicări, văita.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



cântá vb., ind. prez. 1 sg. cânt, 2 sg. cânţi, 3 sg. şi pl. cântă

Trimis de siveco, 14.11.2007. Sursa: Dicţionar ortografic



A CÂNTÁ cânt 1. intranz. 1) A emite cu vocea sau cu un instrument un şir de sunete muzicale organizate într-o melodie. cânta frumos. cânta la nai. 2) (despre unele păsări sau insecte) A scoate sunete melodioase, caracteristice speciei. 3) fam. A vorbi mult şi fără rost; a îndruga; a trăncăni; a flecări; a pălăvrăgi. 2. tranz. 1) (piese muzicale) A produce cu vocea sau cu un instrument; a interpreta; a executa; a zice. 2) A trata cu elogii (în versuri); a ridica în slăvi (printr-o poezie); a elogia; a slăvi; a glorifica; a exalta. /<lat. cantare

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



cîntá (cântát, át), vb. – 1. A emite cu vocea un şir de sunete muzicale. – 2. A interpreta o melodie la un instrument muzical. – 3. (Despre păsări) A scoate sunete plăcute la auz. – 4. A se exprima poetic, a descrie, a povesti ceva în versuri. – 5. A boci, a jeli un mort. – 6. A sîcîi, a pisa, a repeta pînă la saţietate. – 7. (fam.) A vorbi ,a spune, a recita. – 8. (arg.) A spune, a mărturisi, a ciripi. – 9. (arg.) A denunţa. – 10. (arg.) A înşela. – Mr. cîntu, megl. cǫnt, istr. cănt. lat. cantāre (Puşcariu 372; Candrea-Dens., 353; REW 1611; DAR); cf. it. cantare, prov., cat., sp., port. cantar, fr. chanter, alb. këntoń (Meyer 187). cf. cîntec, descînta. Der. cînt, s.n. (cîntec; diviziune a unui poem), postverbal format pe baza it. canto, fr. chant (Puşcariu 371 l-a considerat reprezentant direct al lat. cantus; se pare însă că nu a fost niciodată popular, chiar dacă exista în megl. cǫntu); cîntare, s.f. (cînt, cîntec; cînt, diviziune a unui poem; cînt religios); cîntăreţ, s.m. (artist care cîntă; pasăre cîntătoare; cantor, dascăl; poet); cîntat, s.n. (acţiunea de a cînta; cîntec); cîntător, adj. şi s. (care cîntă; cîntăreţ; pasăre care cîntă); cîntătoare, s.f. (arg., gură). Der. neol. cantabil, adj., din it. cantabile; cantată, s.f., din it. cantata; canto, s.m., din it. canto; cantor, s.m., din lat. cantor (sec. XVIII); canţonetă, s.f. (monolog comic, total sau parţial în versuri; cîntec, romanţă), it. canzonetta; canţonetist, s.m.; încînta, vb., format pe baza fr. enchanter (Puşcariu 822 şi DAR şi Candrea-Dens., 355, îl derivă direct din lat. ῑncantāre); dar nu este cuvînt popular, cu toate că există mr. ncăntare, ci pare creaţie a scriitorilor romantici; încîntător, adj.; încîntec, s.n. (farmec), cuvînt creat artificial de Odobescu.

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER