curcă

CÚRCĂ, curci, s.f. Femela curcanului; p. ext. curcan. ♢ Curcă bronzată = rasă de curci crescută şi în ţara noastră, cu greutate corporală mare. ♢ expr. A fi (sau a sta, a umbla) ca o curcă plouată (sau beată) = a fi (sau a sta, a umbla) abătut, dezorientat, zăpăcit. Nici curcă, nici curcan, se spune despre cel care nu are o situaţie precisă. Râd şi curcile = e din cale-afară de caraghios. – Din bg. kurka.

Trimis de ionel_bufu, 01.08.2004. Sursa: DEX '98



CÚRCĂ s. (ornit.) (reg.) puică, (Ban.) tutcă. (curcă este femela curcanului.)

Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: Sinonime



cúrcă s. f., g.-d. art. cúrcii; pl. curci

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



CÚR//CĂ curcăci f. Femela curcanului. ♢ A sta (sau a şedea, a umbla) ca o curcă plouată a fi, a umbla trist, abătut, fără chef. Râd şi curcăcile e din cale-afară de ridicol; caraghios. /<bulg. kurka

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



cúrcă (cúrci), s.f. – 1. Femela curcanului. – 2. (Trans.) Veşmînt larg. – 3. Femeie proastă. – 4. Laş, om bleg. sl. (bg., pol.) kurka, din sl. kurŭ "cocoş" (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Miklosich, Lexicon, 324; Meyer, Neugr. St., II, 36; Cihac, II, 87; Berneker 651; Conev 54); cf. alb. tšurkë (Meyer 450), ngr. ϰοῦρϰας (după DAR, provine din rom.), mag. kurka (din rom., după Edelspacher 17). – Der. curcan, s.m. (pasăre domestică mare, cu coada lată desfăşurată în evantai; prost, neghiob; dorobanţ, numit astfel în războiul din 1877 cu turcii datorită penei de curcan de la chipiu; arg., vardist); curcănar, s.m. (ogradă de curcani); curcănar, s.m. (păzitor de curcani; dorobanţ de la 1877); curcănesc, adj. (de dorobanţ); curcănie, s.f. (furtişag), cuvînt rar, cf. găinărie; curcănărie, s.f. (arg., poliţie). – cf. curnic.

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER