- cloţ
- CLOŢ, cloţuri, s.n. Spărtură, fragment dintr-o cărămidă (mai ales de la demolări). – cf. germ. Klotz.Trimis de hai, 03.06.2004. Sursa: DEX '98cloţ s. n., pl. clóţuriTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficcloţ1, clóţuri, s.n. (reg.) 1. trunchi de stejar tăiat în bucăţi; bălvan, bulan, butuc, colchiş, coltiş, gros; boc, buştean. 2. cui de lemn sau de fier folosit la înnăditul tânjelilor. 3. zăvor.Trimis de blaurb, 01.06.2006. Sursa: DARcloţ (clóţuri), s.n. – 1. Vîrf. – 2. Cui, ştift, pivot. – 3. Fragment de cărămidă folosit la umpluturi. – 4. Trunchi, buştean. Origine incertă. Pare a fi o var. de la colţ, alterată printr-o metateză, ca în clocoti › colcoti; sau mai curînd, creaţie expresivă, cf. clanţ. DAR separă cele două cuvinte, cloţ "fragment de cărămidă", care provine din sb. kloca "pietricică", şi cloţ "trunchi", cui care derivă, după Borcea 183, din săs. K’lôts "trunchi" (cf. Scriban); această ultimă der. este puţin probabilă, dacă se ia în consideraţie extinderea cuvîntului rom. Semantismul concordă perfect cu cel al lui colţ. Circulă de asemenea o formă cu infix nazal, clonţ, s.n. (cioc; vîrf, ţanc; dinte canin; vîrf ascuţit, ghimpe; ciocănel percutor), de uz general (DAR exclude nejustificat Munt.), şi care se pune de obicei în legătură cu sl. kljunŭ "vîrf" (Cihac, II, 63; DAR), în ciuda dificultăţilor fonetice. Paralelismul cloţ › clonţ coincide cu cioc › cionc, ciot › ciont, bot › bont, etc. Der. cloţan, s.m. (şobolan. Mus decumanus), probabil plecîndu-se de la cloţ "dinte" (după DAR, din sb. klokati "a înghiţi"); cloţan, s.n. (vîrf ascuţit, ţanc), cf. acelaşi sens la clonţ; cloaţă, s.f. (cioc, gură; gură-spartă; babă vrăjitoare); clonţ, adj. (ştirb); clonţat, adj. (cu ciocul mare; obraznic, insolent); clonţar, s.m. (pasăre, Coccothrauster vulgaris); clonţan, s.m. (ţanc, vîrf). Cloanţă coincide perfect cu clanţă; ceea ce pare să pledeze în favoarea unei origini expresive pentru toate aceste cuvinte.Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.
