clei

CLEI, cleiuri, s.n. 1. Substanţă vâscoasă asemănătoare cu gelatina, extrasă din oase, din peşte, din unele plante sau obţinute pe cale sintetică, cu ajutorul căreia se pot lipi între ele diverse obiecte sau părţi de obiecte. ♢ expr. (fam.) A fi clei = a) a nu şti absolut nimic (atunci când este ascultat la şcoală, la un examen etc.); b) a fi foarte beat. 2. Suc gros care se scurge din scoarţa unor arbori şi care are proprietatea de a se solidifica în contact cu aerul. – Din sl. klej.

Trimis de ibogdank, 14.07.2008. Sursa: DEX '98



CLEI s. lipici. (A prinde ceva cu clei.)

Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: Sinonime



CLEI s. v. ceară, cerumen.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



clei s. n., pl. cléiuri

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



CLEI cleiuri n. 1) Soluţie vâscoasă cu proprietăţi adezive care serveşte la lipitul diverselor materiale. 2) Suc gros ce se scurge din scoarţa unor copaci. clei de prun. ♢ A fi clei a) a nu fi pregătit la obiect; b) a fi foarte beat. /<sl. klej

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



clei s.m. sg. (reg.) trifoi, lucernă.

Trimis de blaurb, 14.04.2006. Sursa: DAR



cléi (cléiuri), s.n. – 1. Lipici, pap. – 2. Substanţă care lipeşte (pentru prins păsări). – 3. Gumă, latex, răşină. – 4. Cerumen, ceară din ureche. – 5. (adj., arg. şcolăresc) Care nu ştie nimic; se spune despre elevii care nu ştiu să răspundă la întrebări. – 6. (arg.) Închisoare (numai în expresia a pune clei, a închide). – var. (înv.) hlei. sl. klej (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Lexicon, 291; Cihac, II, 61); cf. ceh. klej, slov. klêj, pol., rus. kléj, sb. klija. – Der. clei (var. înclei, încleia), vb. (a lipi cu pap); cleială, s.f. (lipire cu pap); cleios, adj. (lipicios); cleitor, adj. (care lipeşte cu pap); desclei(a), vb. (a dezlipi). cf. năclăi.

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER