ciumă

CIÚMĂ, ciume, s.f. 1. Boală infecţioasă şi epidemică foarte gravă, caracterizată prin febră mare, diaree, delir, tumefacţii ale ganglionilor etc.; pestă. 2. fig. Persoană foarte urâtă (şi foarte rea). 3. fig. Mizerie, năpastă, nenorocire mare. ♢ Ciumă brună = nazism; fascism. 4. Compus: ciuma-apelor = plantă erbacee acvatică cu tulpina lungă, subţire, ramificată, care se fixează prin rădăcini pe fundul apelor (Elodea canadensis). – lat. cyma "umflătură".

Trimis de hai, 19.02.2009. Sursa: DEX '98



BUHA-CIÚMEI s. v. cap-de-mort, fluture-cap-de-mort, strigă.

Trimis de siveco, 15.12.2008. Sursa: Sinonime



FLOAREA-CIÚMEI s. v. ciucuraşi.

Trimis de siveco, 19.02.2009. Sursa: Sinonime



brádul-ciúmei s. m.

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



ciúma-ápelor s. f.

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



ciúmă s. f., g.-d. art. ciúmei; pl. ciúme

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



rădăcína-ciúmei s. f.

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



CIÚM//Ă ciumăe f. 1) Boală contagioasă şi epidemică, foarte gravă, cauzată de o infecţie bacteriană, manifestată prin febră, astenie, delir etc.; pestă. 2) fig. Fiinţă nesuferită care inspiră groază. ♢ A fi pentru unii mumă şi pentru alţii ciumă se spune despre cei care sunt buni cu unii şi răi cu alţii. 3) fig. Nenorocire grea care se abate asupra cuiva; năpastă; urgie. [G.-D. ciumei] /<lat. cyma

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



ciúmă (ciúme), s.f. – 1. Plagă a porumbului. – 2. Laur. – 3. Boală infecţioasă epidermică foarte gravă. – 4. Monstru din mitologia populară care personifica ciuma. – 5. Plagă, calamitate. – Mr. ţumă, megl. ciumă. Probabil lat. cyma, din gr. ϰυμα (Puşcariu 330; Puşcariu, lat. ti, 60; Puşcariu, Conv. lit. XXXVII, 600; Berneker 163; Capidan, Dacor., III, 142; Diculescu, Elementele, 477; Bologa, Dacor., IV, 962; DAR). Forma lat. vulg. ciuma, punct de plecare al fonetismului rom. apare în glose tîrzii, cf. sp. cima, "vîrf, culme", esquilmar "a stoarce, a secătui" (Corominas, Anales Inst. Ling., II, 128). De la sensul primitiv, de "tumoare, umflătură", evoluţia sensului se explică prin simptomele bolii, cf. peste bubónica "ciumă bubonică" şi mr. pănucl’ă "tumoare" şi "ciumă". Rezultatul normal ar fi trebuit să fie, se pare, *cimă; u ar fi în acest caz secundar ca în bucium. Este cuvînt care apare aproape în toate limbile din estul Europei (alb. kjimë "abces", tc. çuma "ciumă", bg., sb., rus. čuma, rut., pol. dzuma, mag. csoma, csuma, toate cu sensul de "ciumă"); cf. şi it. cima, fr. cime, sp. cima, cu sens diferit. Toate limbile în care apare sensul de "ciumă" par a indica un împrumut din rom., cu atît mai mult cu cît cuvîntul nu se explică prin mijloace interne ale nici uneia din limbile interesate (cf. Berneker; Capidan, Dacor., III, 142). Totuşi, s-a propus un etimon sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 53 şi Lexicon, 1128; Cihac, II, 58), bg. (Conev 94), alb. (Philippide, II, 639), tc. (Mladenov 689). Der. ciumat (var. ciumaş, ciumos), adj. (pestifer; ciumat, bolnav de ciumă); ciumar, s.m. (laur), pe care Diculescu, Elementele, 485 îl apropie de gr. ϰυμάριον, dar care ar putea fi der. în cadrul rom.; ciuma, vb. (a îmbolnăvi de ciumă; despre fructe, a se strica); ciumăfaie, s.f. (laur), a cărui a doua parte nu a fost explicată satisfăcător, şi care se mai numeşte, probabil prin etimologie populară, ciuma fetei (Cihac, II, 491, pleacă în mod eronat de la mag. csuda "minune" şi fa "copac"; Diculescu, Elementele, 485 de la cimă, cu suf. gr. ϰαφος; şi DAR sugerează o legătură cu mag. csudafa "laur").

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER