chiulaf

CHIULÁF, chiulafuri, s.n. (înv.) Un fel de căciulă turcească mare (în jurul căreia se înfăşura turbanul). – Din tc. külâh.

Trimis de valeriu, 03.03.2003. Sursa: DEX '98



chiuláf s. n. (sil. chiu-), pl. chiuláfuri

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



chiuláf (chiuláfuri), s.n. – Căciulă turcească. tc. külah (Şeineanu, II, 118; Meyer 229; Lokotsch 1232); cf. alb. külaf, bg. kjukaf, sb. ćulaf. Din der. tc. külahci "vînzător de căciuli" şi apoi "şmecher" (pentru evoluţia cf. papugiu, cioflingar), provine rom. chiulangiu, s.m. (şmecher; elev care chiuleşte), cf. Scriban, Arhiva, XXIII (1912), p. 382; Iogu, GS, IV, 388; DAR. De la acest cuvînt s-a reconstruit în rom. chiul, s.n. (înşelătorie, festă, renghi; în limbaj şcolăresc, absenţă nejustificată). Reducerea este destul de nefirească (cf. chiulhangiu – chiulhan), astfel încît este de presupus că trebuie să se fi produs înainte de propagarea formei chiulangiu (unde n este tîrziu şi analogic), adică, pornindu-se de la o formă *chiulagiu. Mai puţin probabilă este explicaţia lui E. Lange Kowall, GS, VII, 296, care pleacă de la expresia din limbajul şcolăresc fr., tireu au cul, întrucît astfel de împrumuturi sînt puţin uzuale în rom., şi pentru că fonetismul cü din fr. nu explică deloc consoana finală. Totuşi, această explicaţie este acceptată de Graur, BL, XIV, 107. – Der. chiuli, vb. (a lipsi fără motiv, a o şterge); chiuleală, s.f. (cursă, figură proastă; absenţă, fugă).

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER