caier

CÁIER, caiere, s.n. Mănunchi de lână, de in, de cânepă sau de borangic, care se pune în furcă pentru a fi tors manual. [pr.: ca-ier] – lat. *caiulus.

Trimis de viorelgrosu, 20.04.2008. Sursa: DEX '98



cáier s. n., pl. cáiere

Trimis de siveco, 17.01.2008. Sursa: Dicţionar ortografic



CÁIER caiere n. Mănunchi de lână, de in sau de cânepă care se pune în furcă pentru a fi tors. [Sil. ca-ier] /<lat. caiulus

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



caíer (cáiere), s.n. – Mănunchi, cantitate de lînă sau cînepă de tors. – Mr. caer, megl. cair, istr. caier. lat. *călērus. Acest cuvînt apare numai în lat. în forma gălērus, cu sensul de "căciulă de blană cu părul pe din afară", considerată a fi der. de la gălea, şi necesită o explicaţie. Ideea de bază a lui gălērus nu trebuie să fie cea de "coif", ca în gălea, ci aceea de "coc de păr", ca în lat. căliendrum "coc fals, coc de păr care serveşte de podoabă", de unde abruz. kelyendrę "boboc de floare" (REW 1514). Se ştie că căliendrum reprezintă gr. ϰάλλυντρον, cuvînt obscur, pe care Bailly îl interpretează ca "tout ce qui sert à nettoyer", de unde "pămătuf, coamă, smoc, şuviţă de păr, moţ" şi îl pune în legătură cu ϰαλλύνω "a curăţa, a înfrumuseţa". Pare a fi mai probabil să se plece de la χαλαρός "moale, fleşcăit", χαλᾶν "a slăbi"; astfel încît ar însemna "obiect flasc, fără consistenţă", explicîndu-se astfel mai bine sensurile secundare ale lui ϰάλλυντρον. De la aceeaşi familie provine ϰάλανδρος "ciocîrlie", numită astfel datorită moţului, cf. numele său lat., gălērῑ tus, de la gălērus după Boissacq, origine necunoscută; Walde 83 se gîndeşte la χαράδριος "specie de pasăre". Presupunem că gălērus, care trebuie să reprezinte un *călĕrus, este corespondentul lat. al gr. χαλαρòς "fleşcăit" tot aşa cum căliendrum este al lui ϰάλλυντρον; caz în care este evident că a însemnat probabil "moţ, ciuf", cf. gălērῑtus "(pasăre) moţată", fiind secundară accepţia de "căciulă". Celelalte explicaţii nu sînt convingătoare. sl. kǫdrĭ "încreţit" (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Miklosich, Lexicon, 329) sau kǫdrjavŭ "încreţit" (Cihac, II, 37) nu pot fi admise. Puşcariu 251 (şi ZRPh., XVIII, 689 şi DAR) a propus un lat. *carium, de la carĕre "a scărmăna", al cărui fonetism este dificil; acelaşi autor Dacor., III, 669, de la lat. *cavabile, pe care nu-l înţelegem. Pascu, Archiva, XV, 439, (repetat în lat., 256 şi Pascu, I, 192) presupune un lat. *cairum, de la gr. ϰαĩρος "fir". În sfîrşit, Giuglea, Contributions, 15-19, de gîndeşte la lat. caia "par", cf. gasc. cay, sp. cayado prin intermediul unui dim. de tipul *caiulus (cf. Densusianu, GS, VII, 275); în afară de acestă dificultate fonetică, acestă explicaţie pare a admite o confuzie nefirească între caier şi furcă. Der. încăiera, vb. (a pedepsi; refl., a se părui, a se bate, a se lua la bătaie); încăierătură, s.f. (bătaie). Sensul se explică pornind de la noţiunea de "încurcătură". Totuşi DAR preferă să plece de la un lat. *incavellare, de la cavella "coş", ipoteză dificilă şi totodată inutilă, pe cînd Spitzer, Dacor., IV, 654, propune un lat. *incavulare.

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER