ţânţar

ŢÂNŢÁR¹, ţânţari, s.m. Numele mai multor insecte din ordinul dipterelor, cu corpul şi cu picioarele lungi şi subţiri, cu aripi înguste, ale căror larve se dezvoltă la cele mai multe specii în ape stătătoare, iar adulţii se hrănesc cu sânge, unele specii transmiţând prin înţepături frigurile palustre, altele, în stare larvară, atacând culturile de ciuperci, varză, grâu etc. (Culex). ♢ expr. A face din ţânţar armăsar = a exagera. – lat. zinzalus.

Trimis de cata, 20.02.2008. Sursa: DEX '98



ŢÂNŢÁR², ţânţari, s.m. (La pl.) Nume dat populaţiei aromâne din Macedonia de populaţia slavă localnică; (şi la sg.) persoană care face parte din această populaţie. – et. nec.

Trimis de cata, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



ŢÂNŢÁR s. (entom.; Culex) (înv.) muşină, muşiţă, (Transilv. şi prin Maram.) sclepţ.

Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: Sinonime



ţânţár (insectă, persoană) s. m., pl. ţânţári

Trimis de siveco, 20.02.2008. Sursa: Dicţionar ortografic



ŢÂNŢÁR ţânţari m. Insectă cu corpul şi picioarele lungi şi subţiri, cu o singură pereche de aripi şi cu aparat bucal pentru înţepat şi supt, care este răspândită, de regulă, pe lângă apele stătătoare. /<lat. zenzalus

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



ţînţár (-ri), s.m. – Insectă din ordinul dipterelor (Culex pipiens). – var. ţinţar. Megl. ţănţar. lat. zinzala (Diez, I, 450; Densusianu, Hlr., 198; Puşcariu 1739; Graur, rom., LVI, 265; REW 9623; Corominas, I, 766) sau mai bine tentiala (Glossaria lat., I, Paris 1926, 115; R. Sabbadini, Bull. de Cange, III, 88), cf. it. zanzara, v. fr. cincele, sp. cénzalo. – Der. ţînţăraş, s.n. (un anumit dans popular); ţînţărime, s.f. (mulţime de ţînţari).

Trimis de blaurb, 14.03.2009. Sursa: DER