- ţip
- ţip s. n., pl. ţípeTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficţip (-puri), s.n. – (Trans.) Sursă, izvor. – var. ţîp. Creaţie expresivă, cf. şop, şipot. – Der. ţipă (var. Trans. ţîpă), s.f. (fluier, ţignal; trişcă), nu pare să fie în legătură cu alb. tsipë "piele", ngr. τσίπα "caimac" (Drăganu, Dacor., VII, 138); ţipa, vb. (a striga; a arunca, a azvîrli, a împrăştia), megl. ţop, ţăpări; ţipăt, s.n. (strigăt); ţipătură, s.f. (strigăt; acţiunea de a arunca; boală rezultată din vrăjitorie în care se aruncă un obiect în faţa celui fermecat), cf. întîlnitură, întunchinătură, turnătură; ţipoti, vb. (Trans., a răcni, a zbiera). – cf. ţop. Ţipa "a zbiera" se consideră adesea drept cuvînt distinct de la ţipa "a arunca". Totuşi, trebuie să fie un singur cuvînt, care se explică prin varietatea utilizărilor expresive, cf. dudui, tuna, tuli. Al doilea sens este actualmente propriu Trans. dar e posibil să nu fi fost mereu aşa, deoarece îl întîlnim la Eliade: ţipă-l peste gard. A fost, credem, explicat insuficient, prin intermediul sl. piti "a ţipa" (Cihac, II, 434); din sl. tŭpŭtŭ › ţipăt (Miklosich, Slaw. Elem., 50); sau din lat. *tinnĭpāre (Pascu, I, 64). Apropierea de rom. de sursa expresivă ţip a fost făcută prima dată de Drăganu, Dacor., VII, 138 şi de Scriban. Ţipar, s.m. (peşte, Cobitis fossilis, Anguila vulgaris) trebuie să aparţină aceleiaşi familii expresive; probabil trebuie să se pornească de la ideea de "a fierbe" sau "a se mişca" (după Cihac, II, 535, din mag. csik; legătura cu ngr. τσιποῦρα "doradă" nu este sigură). Acelaşi înţeles pare că se poate găsi pe baza lui ţipenie, s.f. (fiinţă, suflet), care se foloseşte numai în expresia nici ţipenie "nici o suflare" sau "nici o mişcare" (după Tiktin, Pascu, I, 64 şi Candrea, ar însemna "nimeni care să strige").Trimis de blaurb, 15.03.2009. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.