- ţandără
- ŢÁNDĂRĂ, ţăndări, s.f. Bucăţică (subţire şi lunguiaţă) care se desprinde sau care sare dintr-un lemn, dintr-o piatră etc. prin cioplire sau spargere; aşchie. ♢ expr. A-i sări (cuiva) ţandăra = a se înfuria, a se supăra. [var.: (reg.) ţándură, ţândără s.f.] – Din săs. zänder (< germ. Zunder), magh. candra.Trimis de cata, 27.02.2003. Sursa: DEX '98ŢÁNDĂRĂ s. 1. v. surcea. 2. v. ciob.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonimeţándără s. f., g.-d. art. ţăndării; pl. ţăndăriTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficŢÁNDĂR//Ă ţăndări f. Bucăţică subţire care se desprinde dintr-un material casabil (în procesul prelucrării) sau dintr-un obiect spart. ♢ A face ţăndări a) a sparge ceva în bucăţi mici; b) a distruge. A-i sări (cuiva) ţandărăa a se supăra foarte tare; a se înfuria. [G.-D. ţăndării] /<săş. zander, germ. Zunder,Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXţándără (ţắndări), s.f. – Aşchie, bucăţică. – var. Mold. ţandură, Banat ţandră şi der. Origine incertă. Probabil e vorba de o formaţie expresivă, ca fleandură; în acest caz, ar fi un simplu dublet al lui ţundră, ţoandră "bucată". Se consideră der. din slov. condra sau mag. candra, cond(o)ra (Cihac, II, 429; Tiktin); dar aceste cuvinte ar putea proveni din rom., cum în mod precis provin din rut. cyndra (Candrea, Elemente, 409), şi ngr. σιόντρα (Meyer, Neugr. St., II, 78). Der. din săs. Zander ‹ germ. Zunder "meşă" (Lacea, Dacor., III, 709; Scriban) este improbabilă. Der. ţăndări, vb. (a face să sară ţăndări); ţăndărică, s.f. (aşchie; s.m., Pinochio, personaj celebru al lui C. Collodi); ţăndăros, adj. (cu ţăndări; iritabil, sensibil).Trimis de blaurb, 22.02.2009. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.
