ştemuitor

ŞTEMUITÓR, -OÁRE, ştemuitori, -oare, subst. 1. s.n. Sculă în formă de daltă boantă cu care se efectuează ştemuirea. 2. s.m. şi f. Muncitor care ştemuieşte. [pr.: -mu-i-] – Ştemui + suf. -tor.

Trimis de LauraGellner, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



ştemuitór (persoană) s. m. (sil.-mu-i-), pl. ştemuitóri

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



ştemuitór (instrument) s. n. (sil. -mu-i-), pl. ştemuitoáre

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



ŞTEMUIT//ÓR¹ ştemuitoroáre n. Unealtă în for-mă de daltă, folosită la ştemuire. [Sil. -mu-i-] /a ştemui + suf. ştemuitortor

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



ŞTEMUIT//ÓR² ştemuitoroáre (ştemuitoróri, ştemuitoroáre) m. şi f. Muncitor specializat în operaţii de ştemuire. [Sil. -mu-i-] /a ştemui + suf. ştemuitortor

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



ŞTEMUITÓR s. n. daltă cu vârful bont, folosită pentru ştemuire. (< ştemui + -tor)

Trimis de raduborza, 15.09.2007. Sursa: MDN