îngâna

ÎNGÂNÁ, îngấn, vb. I. 1. tranz. A imita, a repeta (în bătaie de joc) vorbele, glasul cuiva. 2. tranz. A rosti sau a cânta ceva încet, şoptit (şi neclar); a murmura, a mormăi. 3. tranz. şi refl. A (se) acompania, a (se) însoţi. ♦ refl. A se amăgi. 4. refl. A se îmbina; a se confunda, a se amesteca. ♢ expr. A se îngâna ziua cu noaptea = a se ivi zorile; a începe să se întunece. 5. refl. şi tranz. (Rar) A (se) mişca uşor; a (se) legăna. – lat. *ingannare.

Trimis de valeriu, 14.02.2007. Sursa: DEX '98



ÎNGÂNÁ vb. 1. v. fredona. 2. v. bombăni.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



îngâná vb., ind. prez. 1 sg. îngân, 3 sg. şi pl. îngână

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



A ÎNGÂNÁ îngân tranz. 1) (vorbirea altora) A imita în bătaie de joc; a lua în râs prin imitare; a strâmba. 2) (glasurile animalelor şi ale păsărilor) A imita, reproducând întocmai. 3) A cânta încet şi fără cuvinte ca pentru sine; a murmura; a fredona. îngâna o melodie. /<lat. ingannare

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



A SE ÎNGÂNÁ mă îngân intranz. 1) (despre sunete, voci) A se îmbina confundându-se; a se amesteca. ♢ îngâna ziua cu noaptea a începe să se facă ziuă sau să se întunece. 2) A uita de cele ce se petrec în jur; a se lua cu ceva. /<lat. ingannare

Trimis de siveco, 02.04.2008. Sursa: NODEX



îngîná (îngấn, îngânát), vb. – 1. A imita, a reproduce glasul cuiva. – 2. A vîna cu momeală. – 3. A repeta, a răspunde, a face ecou. – 4. A înşela, a amăgi. – 5. A bîigui, a rosti cu greutate. – 6. A cînta încet, a murmura. – 7. A acompania, a însoţi. – 8. A parodia. – Mr. (a)nginescu, ăngănare "a geme, a chema strigînd"; megl. angan, angănari "a amăgi"; istr. gănesc "a sta la taifas". lat. gannāre sau *ingannāre (Diez, I, 35; Lambrior 393; Densusianu, Hlr., 191; Puşcariu 854; Candrea-Dens., 861; REW 4416; Pascu, I, 127; cf. Şeineanu, Semasiol., 98), cf. lat. med. gannatura "batjocură" (Niermeyer 461), alb. ngënen (Philippide, II, 645), it. ingannare "a înşela", sp. engañar. Rezultatul rom. trebuia să fie *îngăna, datorită prezenţei lui nn, cf. dialectele; rezultatul î se explică, fie prin asimilarea lui î iniţial, fie printr-un tratament expresiv care a apropiat probabil acest cuvînt de cele cu rădăcina gîng- "a bîigui, a bălmăji". – Der. îngînător, adj. (care imită; care bîiguie); îngînătura (var. înv. îngînăciune), s.f. (imitaţie, batjocură).

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER