teodicee

TEODICÉE s.f. Doctrină filozofică-religioasă care încearcă să demonstreze că existenţa răului, a nedreptăţii în lume nu infirmă bunătatea divină. [pr.: te-o-di-ce-e] – Din fr. théodicée.

Trimis de LauraGellner, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



teodicée s. f. (sil. te-o-), art. teodicéea

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



TEODICÉE f. Doctrină filozofico-religioasă conform căreia lumea este o creaţie perfectă a divinităţii, iar răul are cu totul o altă origine decât cea divină şi existenţa lui nu poate pune la îndoială bunătatea şi atotputernicia lui Dumnezeu. /<fr. théodicée

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



TEODICÉE s.f. Doctrină filozofică-religioasă conform căreia lumea este opera perfectă a divinităţii, răul având altă origine. ♦ Teologie naturală. [pron. te-o-... ce-e, pl. invar. / < fr. théodicée, it. teodiceea, cf. gr. theos – zeu, dike – justiţie].

Trimis de LauraGellner, 13.09.2007. Sursa: DN



TEODICÉE s. f. 1. parte a metafizicii care tratează despre divinitate, despre existenţa şi atributele sale. 2. teologie naturală având ca obiect problema cunoaşterii lui Dumnezeu şi a providenţei divine în termenii raţiunii. 3. doctrină filozofico-religioasă, iniţiată de Leibniz, potrivit căreia existenţa răului în lume nu infirmă bunătatea divină. (< fr. théodicée)

Trimis de raduborza, 15.09.2007. Sursa: MDN