- spurca
- SPURCÁ, spurc, vb. I. (pop.) 1. tranz. şi refl. A (se) murdări, a (se) mânji. ♦ refl. A-şi evacua excrementele sau urina. ♦ tranz. fig. A pângări, a profana, a necinsti. ♦ tranz. fig. A înjura. 2. tranz. A atinge o mâncare sau un vas de gătit de ceva murdar, scârbos sau oprit de biserică. 3. refl. (În practicile religioase creştine) A mânca de dulce în timpul postului. ♦ fig. A se deprinde la ceva rău (sau prea bun), la ceva care nu este îngăduit; a se dedulci. – lat. spurcare.Trimis de dante, 25.07.2004. Sursa: DEX '98SPURCÁ vb. 1. v. pângări. 2. v. profana. 3. (bis.) (pop. şi fam.) a se dedulci. (S-a spurca în timpul postului.)Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: SinonimeSPURCÁ vb. v. batjocori, compromite, dedulci, defeca, dezonora, drăcui, ieşi, înjura, necinsti, ocărî, ridiculiza, silui, terfeli, viola, zeflemisi.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonimespurcá vb., ind. prez. 1 sg. spurc, 3 sg. şi pl. spúrcăTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficA SPURCÁ spurc tranz. 1) A pune în contact cu ceva murdar; a pângări. 2) fig. (demnitatea, onoarea, reputaţia etc.) A supune unei batjocuri; a pângări; a profana; a huli. /<lat. spurcareTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXA SE SPURCÁ mă spurc intranz. 1) A evacua excrementele; a se scârnăvi; a defeca; a excreta. 2) fig. A se deda la ceva rău, nepermis. 3) A mânca de frupt (în timpul postului). /<lat. spurcareTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXspurcá (-c, -at), vb. – 1. A păta, a mînji, a murdări. – 2. (înv.) A silui, a viola. – 3. A atinge mîncarea de post cu ceva de dulce. – 4. A pîngări, a profana. – 5. A deschide un abces. – 6. În jocurile de copii, a greşi lovitura. – 7. (refl.) A se mînji, a se murdări, a-şi evacua excrementele. – 8. (refl.) A mînca de dulce în zi de post. – 9. (refl.) A se corupe, a se dedulci, mai ales la lucruri interzise. – Megl. spurc(ari). lat. spŭrcāre (Puşcariu 1637; REW 8193), cf. it. sporcare. – Der. spurc, s.n. (furuncul, abces, tumoare infecţioasă; reumatism articular), deverbal, sau din lat. spurcus (REW 8194; Candrea); spurcăciune, s.f. (murdărie, lucru spurcat, scîrnăvie; dihanie, lighioană, animal murdar, se zice în general despre animalele sălbatice a căror carne nu se mănîncă; persoană de altă religie decît cea ortodoxă; pl., bube-dulci, impetigo); spurcat, adj. (murdar, respingător; s.n., dracul). Din rom. provine mag. szpurkát (Puşcariu, Dacor., VII, 474).Trimis de blaurb, 14.01.2009. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.
