sgắu

sgắu (-uri), s.n. – 1. Gaură, concavitate. – 2. Uter, matrice, sîn. – var. zgău, şi der. lat. căvum, cf. gaură. alb. zguië (Philippide, II, 742) ar putea proveni din rom. S- ar putea fi expresiv sau urmaş al lat. ex-, cf. Creţu 384. – Der. sgăura, vb. (Trans., a căsca ochii, a se holba), format pornind de la pl. (după Pascu, I, 91 şi Candrea, din lat. *excăvŭlāre); sgîi (var. sgăi), vb. (a căsca ochii; refl., a se holba), cf. Candrea (după Cihac, III, 342; din sl. zijati, zijaią "a deschide"; după Pascu, Arch. rom., VI, 267, de la un lat. excăvῑre); sgîit, s.m. (persoană cu ochi holbaţi); bîzgoia (var. bîzgîi), vb. (Trans., Banat, a se holba); stăura (var. astăura), vb. (Trans., a căsca ochii, a se holba), în loc de sgăura.

Trimis de blaurb, 11.12.2008. Sursa: DER