schimă

SCHÍMĂ, schime, s.f. I. 1. Ordin călugăresc sau preoţesc; tagmă, cin. 2. Haină călugărească. II. Gest, mişcare prin care cineva vrea să exprime ceva. ♦ Mişcare a feţei; grimasă, strâmbătură. – Din ngr. schima.

Trimis de IoanSoleriu, 22.07.2004. Sursa: DEX '98



SCHÍMĂ s. v. aer, aspect, chip, cin, expresie, faţă, figură, fizionomie, grimasă, înfă-ţişare, mină, obraz, rasă, schimono-seală, schimonosire, schimonositură, strâmbătură, tagmă.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



schímă s. f., g.-d. art. schímei; pl. schíme

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



SCHÍM//Ă schimăe f. rar 1) Mişcare a mâinii sau a capului care însoţeşte sau înlocuieşte vorbirea; gest. 2) Contractare (voită sau involuntară) a muşchilor feţei; schimonosire a feţei; schimonositură; strâmbătură; grimasă. /<sl. skima, gr. schíma

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



schímă (-me), s.f. – 1. Formă, figură. – 2. Gest, grimasă, mină. – 3. Înfăţişare, aspect, aparenţă. – 4. Nălucă, stafie, duh rău, drăgaică. – 5. Ţinută, îmbrăcăminte, veşmînt. – var. înv. shimă, Mold. (sensul 4) ştimà. Mgr. σχῆμα (Cihac, II, 696; Roesler 675; Gáldi 248). Este dubletul lui schemă, s.f., din fr. schéma, der. schematic, adj., din fr. schématique; schematism, s.n., din germ. Schematismus, cu var. Trans.; şematism, s.n. (schemă); schematiza, vb., din fr. schématiser. Der. schimnic (var. schivnic şi der.), s.m. (eremit, pustnic, anahoret), din sl. skimĭnikŭ ‹ skima "rasă călugărească" (Cihac, II, 331; Conev 109); schimnică, s.f. (pustnică); schimnici, vb. (a trăi ca un schimnic); schimnicie, s.f. (viaţă de anahoret); schimnicesc, adj. (de schimnic); schimonosi (var. Mold. schimosi), vb. (a deforma, a desfigura; a imita, a parodia), cu suf. expresiv -si, poate ataşat direct la ngr. ἄσχημω, aorist ἀσχημώνω "a se purta urît" (Murnu 50; după Rosetti, Studii ling., 30, schimosi este ngr. άσϰημίζω); schimonoseală (var. schimonositură), s.f. (imitaţie, parodie, reproducere proastă; avort, monstru; strîmbătură, grimasă); şteamătă, s.f. (fantasmă, viziune, arătare), în Trans., şi Bucov., probabil din pl. gr. σϰήματα (Puşcariu, Dacor., V, 411), cf. ştimă şi aşteamăt; scheamătă, s.f. (Trans., trăsătură, umbră), var. a cuvîntului anterior (glosată greşit de Scriban: "rest, fragment"). Relaţia acestor cuvinte din umbră cu sb. štimati "a crede" (Iordan, RF, II, 272), pare îndoielnică.

Trimis de blaurb, 19.11.2008. Sursa: DER