rânji

RÂNJÍ, rânjesc, vb. IV. intranz. şi (reg.) refl. 1. (Despre animale) A-şi arăta ameninţător dinţii, a mârâi arătându-şi dinţii. 2. (Despre oameni) A-şi arăta dinţii într-o grimasă de răutate, de batjocură, de prostie etc. ♦ A râde silit, forţat, fără veselie. ♦ (Rar) A-şi bate joc de cineva. – Din bg. rănža "a mârâi".

Trimis de claudia, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



RÂNJÍ vb. (livr.) a ricana, (reg.) a se târşi, (prin Transilv.) a hârgi, a se jimba. (Ce rânji aşa?)

Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: Sinonime



RÂNJÍ vb. v. destrămá, deşira, râde.

Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: Sinonime



rânjí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. rânjésc, imperf. 3 sg. rânjeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. rânjeáscă

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



A RÂNJ//Í rânjiésc 1. intranz. 1) (despre unele animale) A-şi strâmba gura arătându-şi dinţii şi mârâind ameninţător. 2) (despre oameni) A-şi schimonosi faţa într-un râs nefiresc. 2. tranz. : A-şi rânji dinţii a-şi arăta dinţii prin-tr-o grimasă. /<bulg. rănža

Trimis de siveco, 30.12.2004. Sursa: NODEX



rînjí (rânjésc, rânjít), vb. – 1. A-şi arăta dinţii. – 2. A avea un rîs sardonic. – Megl. rănges, răngiri. bg. rămžă, din sl. ręgnąti (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Cihac, II, 313; Byhan 329; Conev 56; cf. Densusianu, Hlr., 258, 269). – Der. din lat. ringĕre (Koerting 8091) nu este posibilă. – Der. rînjet (var. rînjit, rînjitură), s.f. (rictus); rînjeală, s.f. (rictus); rînjitor, adj. (crispat).

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER



rînjí (rânjésc, ít), vb. – A dispreţui. sl. rĕgati (Tiktin). sec. XVI, înv. – Der. rînjitor, s.m. (]nv., dispreţuitor).

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER