balaur

BALÁUR, balauri, s.m. (În basme) Monstru care întruchipează răul, imaginat ca un şarpe uriaş cu unul sau mai multe capete, adesea înaripat. ♦ (art.) Denumirea populară a constelaţiei dragonului. [pr.: -la-ur] – cf. alb. b o l l ë "şarpe", scr. b l a v o r.

Trimis de paula, 09.03.2002. Sursa: DEX '98



BALÁUR s. 1. (mitol. POP.) (pop.) şarpe, (prin Olt.) bălăoană, (înv.) ajder, zmeu. (balaur cu şapte capete.) 2. (astron.; art.) dragonul (art.). (balaurul este o constelaţie din emisfera boreală.)

Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: Sinonime



baláur s. m., pl. baláuri

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



Cápul-Baláurului (astron.) s. pr. n.

Trimis de siveco, 08.01.2009. Sursa: Dicţionar ortografic



BALÁUR balauri m. folc. Monstru fantastic care întruchipează răul, imaginat ca un şarpe uriaş cu mai multe capete. balaur cu şapte capete. [Sil. -la-ur] /cuv. autoht.

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



baláur (baláuri), s.m. – 1. Dragon, monstru, hidră. – 2. Ţigan. – var. bălaur, (înv.) bălaure. Mr. bul’ar. Origine necunoscută. Pare evident că este vorba de un cuvînt identic cu alb. boljë "şarpe", buljar "şarpe de apă" (de unde provine cu siguranţă mr.), şi cu sb. bla(v)or, blavur; dar nu este sigură filiaţia sa exactă. După Cihac, Meyer 41 şi Berneker 58, rom. provine din sb., şi acesta din alb., care ar reprezenta lat. bel(l)ua; totuşi, sb. nu este suficient pentru a explica fonetismul rom., în timp ce, dimpotrivă, sb. pare mai curînd a se explica drept împrumut din rom. (cf. Candrea, Elementele, 407). Celelalte soluţii nu oferă mai multă probalilitate: din gr. πελώριον, după Roesler 555; din belua aura, după o ipoteză curioasă a lui Philippide, II, 633; din belluarius, după Pascu, Arch. rom., VI, 224, şi Pascu, I, 84. Această ultimă ipoteză poate părea plauzibilă; dar rezultatul ei normal ar fi *bălar (cf. alb. buljar). Pascu încearcă să elimine dificultatea, presupunînd o analogie cu laur; însă nu se înţelege necesitatea unei asemenea analogii. Adăugăm că Lahovary 317 crede că este vorba de un cuvînt anterior perioadei indo-europene; şi că Moldovan 422 îl derivă din arab. billaur, bullar "umflat", care, după Dozy, Suppl. I, 110, este cuvîntul gr. βηρύλλος. Faptul că este vorba de un cuvînt balcanic, fără explicaţie în celelalte limbi cunoscute, ne face să credem că formele lui actuale trebuie să se reducă la o rădăcină tracică *bell- sau ber- "fiară, monstru", care nu ştim dacă ar fi coincis cu gr. πελώριον "monstru". Pentru acest ultim cuvînt, Boissacq 765 presupune un indoeurop. *queror. Este posibil să rămînă o urmă din cuvîntul tracic pe care l-am semnalat în numele eroului mitic Bellerophon; în acest nume, legenda interpretează prima parte, βελλέρος, ca nume propriu al unui frate al personajului, considerând că numele său înseamnă "cel care ucide monstrul" (nu "cel care îl ucide pe Belleros", cum se interpretează curent). Terminaţia -aur prezintă o evidentă similitudine cu cea a gr. ϰενταύρος, care pînă în prezent nu a fost explicată satisfăcător, şi în care este de asemenea posibil să se întrevadă o influenţă tracică. Der. balauroaică, s.f. (hidră); balaoană, s.f. (ţigancă). Prin rom. se explică săs. balaur "dragon" şi sb. balaura, termen de insultă.

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER