oţel

OŢÉL, (2) oţeluri, (3) oţele, s.n. 1. Aliaj de fier cu carbon (şi cu alte elemente), întrebuinţat pentru rezistenţa, duritatea, tenacitatea şi elasticitatea lui. ♢ loc. adj. De oţel = asemenea oţelului (ca tărie, rezistenţă sau culoare). 2. (La pl.) Diverse sorturi de oţel (1); p. ext. obiecte fabricate din acest aliaj. ♦ (Rar; la pl.) Ţinte, cuişoare cu capul lat şi strălucitor. 3. (înv.; la pl.) Mecanism de declanşare la puştile şi pistoalele de tip vechi, alcătuit din cocoş, cremene şi amnar. ♢ expr. A fi iute (sau slab) de oţele = a fi iute (sau slab) din fire. ♦ p. ext. Armă. – Din sl. ocĕlŭ.

Trimis de ana_zecheru, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



OŢÉL s. (Mold. şi Bucov.) criţă. (Bară de oţel.)

Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: Sinonime



oţél (aliaj) s. n., (soiuri) pl. oţéluri

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



OŢÉL oţeluri n. 1) Aliaj de fier, carbon şi alte elemente (crom, nichel, wolfram etc.), foarte dur, rezistent şi elastic, de culoare argintie-cenuşie. ♢ De oţel (sau tare ca oţelul) foarte tare, foarte rezistent. Braţ de oţel braţ viguros. Voinţă de oţel voinţă fermă, nestrămutată. oţel aliat oţel care, pe lângă carbon, mai conţine şi alte elemente (crom, nichel etc.). 2) la pl. Varietăţi ale acestui aliaj. /<sl. ocelu

Trimis de siveco, 03.09.2006. Sursa: NODEX



oţél (oţéluri), s.n. – Aliaj de fier cu carbon. sl. ocelu (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 234; REW 183), cf. sb., cr. ocal, slov., ceh. ocel, mag. acél. – Der. oţele, s.f. pl. (cocoş la armele de foc); oţeli, vb. (a transforma fierul în oţel; a căli; refl., a trage la măsea); oţelărie, s.f. (turnătorie); oţelos, adj. (de oţel).

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER