omofonie

OMOFONÍE, omofonii, s.f. 1. Însuşirea de a fi omofon. 2. Factură a unei piese muzicale caracterizată prin predominarea unei voci sau a unei melodii asupra celorlalte (care formează acompaniamentul). – Din fr. homophonie.

Trimis de oprocopiuc, 18.07.2006. Sursa: DEX '98



omofoníe s. f., art. omofonía, g.-d. art. omofoníei; pl. omofoníi, art. omofoníile

Trimis de siveco, 18.07.2006. Sursa: Dicţionar ortografic



OMOFONÍE f. lingv. 1) Fenomen de coincidenţă sonoră a formei unor cuvinte diferite. 2) Tip de muzică în care predomină o linie melodică asupra celorlalte care o întregesc armonic (formând acompaniamentul). /<fr. homophonie

Trimis de siveco, 09.03.2007. Sursa: NODEX



OMOFONÍE s.f. 1. Caracterul a ceea ce este omofon. 2. (op. p o l i f o n i e) Stil muzical caracterizat prin predominarea unei voci sau a unei melodii asupra celorlalte. [gen. -iei, var. homofonie s.f. / < fr. homophonie, cf. gr. homos – la fel, phone – voce].

Trimis de LauraGellner, 18.07.2006. Sursa: DN



OMOFONÍE s. f. 1. însuşirea de a fi omofon. 2. tehnică de compoziţie în care o voce predomină, iar celelalte o acompaniază. 3. ansamblu de halucinaţii în care una dintre voci ocupă o poziţie dominantă. (< fr. homophonie)

Trimis de raduborza, 15.09.2007. Sursa: MDN