o

O¹ s.m. invar. A optsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală cu deschidere (4) mijlocie, rotunjită (2), din seria posterioară).

Trimis de gall, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



O² interj. 1. Exclamaţie (emfatică) folosită în invocaţii şi în apostrofe. 2. Exclamaţie care exprimă diverse stări emotive: mirare, admiraţie, mulţumire, dorinţă, mâhnire etc. 3. Exclamaţie care precedă şi întăreşte o afirmaţie, o constatare. – Onomatopee.

Trimis de gall, 05.03.2008. Sursa: DEX '98



O³ art. nehot. v. un.

Trimis de gall, 25.11.2008. Sursa: DEX '98



O⁴ num. card. v. unu.

Trimis de gall, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



O⁵ adj. nehot. v. un².

Trimis de gall, 24.03.2008. Sursa: DEX '98



O interj. v. of.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



O, o s. m. invar.

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



o interj.

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



O interj. 1) (se foloseşte, prelungit, pentru a exprima mirare, bucurie, întristare, surprindere, revoltă, nemulţumire etc.). 2) (se foloseşte în invocaţii şi apostrofare, sporindu-le intensitatea). /Onomat.

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



o interj. – Oh! – Mr. uă. Creaţie expresivă, cf. of. sec. XVII, întărit în limba modernă de fr. oh. Der. din sl. (Tiktin) nu e probabilă. cf. R. Carstensen, Die interj. im rom., Tübingen 1936, 28-31.

Trimis de blaurb, 04.06.2008. Sursa: DER



o pron. – Acuzativul sing. al pron. pers. f., forma atonă. lat. illam, cf. ea. Probabil la origine se distinge de o, pron. neutru (ace(a)st(a), acela), cu care astăzi se confundă complet (cf. prin mari furtuni trecut-ai, o ştiu, Alecsandri; fără să mi-o ceară nimeni, Camil Petrescu) şi care pare să provină din lat. hoc, cf. poitev. o (elle était belle, elle o savait, cîntec popular din Parthenay). După Hasdeu, Col. lui Traian, 1877, 461, acest pron. ar fi de origine dacică. Der. din lat. ullam (Creţu, R. pentru Istorie, VI, 72-88), nu e probabilă.

Trimis de blaurb, 04.06.2008. Sursa: DER