mătură

MẮTURĂ, mături, s.f. 1. Obiect de uz casnic în forma unui mănunchi, făcut din tulpinile plantei cu acelaşi nume sau din nuiele, paie etc., cu care se curăţă o suprafaţă. ♢ loc. vb. A da cu mătura = a mătura (1). 2. Numele a două plante erbacee întrebuinţate la confecţionarea măturilor (1); a) plantă bogat ramificată, cu flori verzi şi violete; mei-tătăresc (Sorghum vulgare); b) plantă înaltă până la 2 metri, cu frunza lată şi cu tulpina bogată în materii zaharoase (Sorghum saccaratum). ♦ Lan de mături (2). 3. Plantă erbacee cu tulpina ramificată, stufoasă, cu frunze mici, alungite, de un verde-deschis, cu flori verzi, folosită la confecţionarea măturilor (1) (Kochia scoparia). 4. (În sintagma) Mături de vrăjitoare = simptom de boală la pomii fructiferi şi la unii arbori, cauzat de unele ciuperci microscopice sau de bacterii şi caracterizat prin apariţia pe ramurile atacate a unor ramificaţii degenerescente subţiri şi dese. – et. nec.

Trimis de claudia, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



MĂTURĂ s. v. bidinea.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



mătură s. f., g.-d. art. măturii; pl. mături

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



MẮTUR//Ă măturăi f. 1) Obiect de uz casnic, făcut din tulpini de mălai sau din tulpinile altor plante, cu care se mătură. 2) Plantă erbacee cu tulpina foarte ramificată şi stufoasă din care se fac astfel de obiecte. [G.-D. măturii] /Orig. nec.

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



mătúră (mătúri), s.f. – 1. Obiect cu care se curăţă. – 2. Sorg (Sorghum vulgaris). – 3. Spanac porcesc (Chenopodium scoparia). – Mr. metură, megl. m(i)etură, istr. meture. Origine obscură. La baza lui trebuie să stea lat. matta "covoraş", de unde sard. matta "tufă, arbust", abruz. mattęlę "mănunchi", Lucania mattǫrrę "mătură de nuiele", Lipari mattulu "vreascuri", calabr. máttulu "scul", cat., sp. mata (Corominas, III, 287, cf. REW 5424). lat. matta şi-a schimbat genul. Rezultatul *mat explică pl. mături şi, prin falsă regresiune, mătură, cf. pătură, măgură, latură. S-ar putea pleca şi de la un lat. *mattula; însă fonetismul din rom. prezintă o anumită dificultate. Pentru a-l explica pe ă, trebuie presupusă o încrucişare cu lat. metere "a lua, a culege", în a cărui conjugare ar fi intervenit o schimbare analogică, destinată s-o reducă la un tip mai mult sau mai puţin regulat, meto, *metitum (în loc de messum), ca peto, petitum, cf. parco, parcitum (faţă de parsum), patior, *patitum (faţă de passum). Din încrucişarea lui matta cu meto putea să rezulte *metula, cf. alb. mettulë. Alte ipoteze sînt mai puţin convingătoare. Din lat. mētŭla "piramidă mică" (Candrea, Éléments, 29; Puşcariu 1053; Candrea-Dens., 1074; REW 5554; Candrea; Tiktin) este dificil din punct de vedere semantic. Din sl. metla "nuieluşă", cf. bg., rus. metlá "mătură" (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 109; Berneker, II, 41; Pascu, Beiträge, 18; Conev 46) nu este posibil din punct de vedere fonetic. De origine daco-tracică după Puşcariu, Lr., 286; anterior indoeurop. după Lahovary 335. Der. mătura, vb. (a curăţa cu mătura; a expulza; a elimina); măturător, s.m. (om care mătură); măturătoare, s.f. (maşină de măturat); măturătură, s.f. (acţiunea de a mătura şi rezultatul ei); măturar, s.m. (măturător); măturică (var. măturice), s.f. (plantă, Centaurea cyanus); măturiţă, s.f. (verbină, Verbena officinalis). – cf. mătreaţă.

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER