mânz

MÂNZ, mânji, s.m. 1. Puiul (de sex masculin al) iepei. ♢ expr. A umbla ca mânzul după iapă sau a merge (ori a se ţine) mânz (după cineva) = a se ţine pretutindeni după cineva, a nu se dezlipi (de cineva), a se ţine scai (de cineva). ♦ (reg.) Puiul măgăriţei. 2. (fam.) Epitet dat unui copil sau unui tânăr (zburdalnic, plin de vioiciune). – cf. alb. m ë s .

Trimis de LauraGellner, 26.05.2004. Sursa: DEX '98



COADA-MÂNZULUI s. v. barba-ursului, coada-calului.

Trimis de siveco, 31.07.2008. Sursa: Sinonime



mânz s. m., pl. mânji

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



MÂN//Z mânzji m. 1) Pui de iapă. ♢ A umbla ca mânzzul după iapă (sau a merge, a se ţine mânz după cineva) a urma de aproape pe cineva. A avea mânz (sau a-şi arăta mânzjii) a fi capricios. 2) fam. Copil zburdalnic, neastâmpărat. /cf. alb. mës

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



mînz (mấnji), s.m. – 1. Căluţ, măgăruş, cîrlan. – 2. Băiat, flăcău. – 3. Fibrele de la urzeală care nu intră în pieptenele războiului. – Mr. mîndzu, megl. mǫndz. Probabil de la un iliric *mandus sau *manzus, corespunzător lat. mannus "căluţ, ponei", cf. mesap. Jupiter Menzana căruia i se sacrificau caii, alb. mës, pl. mëzë, sard. mandzu, it. manzo "viţel" (Meyer 276; Philippide, II, 723; Tiktin; REW 5298; Rosetti, II, 58 şi 119; H. Krahe, Die Sprache der Illyrier, I, Wiesbaden 1955, 103; Battisti, III, 2357). Pentru originea ilirică a lat. mannus, cf. Meillet (înainte se considera de origine celtică, cf. Treimer, Mitt. Wien, I, 311; după Thurneysen, Keltoromanisches, 32, schimbul nn › nd ar fi celtic, ipoteză puţin sigură). Origine dacică (Hasdeu, Col. lui Traian, 1877, 522), anterior indoeurop. (Lahovary 334) sau lat. (*mandus, din mandĕre "a mesteca", Puşcariu 1092), nu par probabile. Sensul primitiv al lui *mandus pare să fi fost "înţărcat", cf. basc. mando "catîr" şi "sterp", sp. mañero "sterp" (Corominas, III, 251). Der. mînză, s.f. (iapă, măgăriţă); mînzat, s.m. (tăuraş); mînzată, s.f. (Maram., vacă fără viţel de lapte); mînzăţi, vb. (despre vaci, a rămîne fără viţel); mînzăţiş, s.n. (turmă tînără); mînzălău, s.m. (tăuraş; s.n., fibră care nu intră în pieptenele războiului); mînzare, s.f. (oaie mulgară); mînzărar, s.m. (despărţitură a tîrlei, în care se închid oile cu lapte; s.m., cioban); mînzesc, adj. (propiu mînjilor); mînzeşte, adv. (ca mînjii, se zice despre un rîs forţat, în care se arată dinţii); mînzoc (var. Bucov., mînzac), s.m. (cal tînăr); mînzulică, s.f. (joc de ajun); mînzărărit, s.n. (raţie de caş ce se include în plata anuală a unui mînzărar). – Din rom. mînzare provine bg. mandzara (Capidan, Raporturile, 208); şi probabil din mînzat, alb. mëzat (Philippide, II, 723).

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER