meliţă

MÉLIŢĂ, meliţe, s.f. Unealtă de lemn cu ajutorul căreia se zdrobesc tulpinile de cânepă şi de in pentru a se alege fuiorul. ♢ fig. (fam.) Gură (considerată ca organ al vorbirii). ♢ expr. A da cu meliţa = a trăncăni, a flecări. – bg. melica.

Trimis de Anonim, 17.04.2004. Sursa: DLRM



MÉLIŢĂ, meliţe, s.f. 1. Unealtă primitivă de lemn, folosită în industria casnică pentru meliţare; zdrobitor. ♦ Maşină de meliţat, prevăzută cu cuţite sau cu aripi de lemn dispuse circular pe un cilindru. 2. fig. (fam. şi depr.) Gură (considerată ca organ al vorbirii). ♢ expr. A da cu meliţa (sau din meliţă) = a trăncăni, a flecări. – Din bg. melica.

Trimis de LauraGellner, 27.05.2004. Sursa: DEX '98



MÉLIŢĂ s. (tehn.) (reg.) frângător, zdrobitor. (meliţă pentru zdrobit cânepa.)

Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: Sinonime



MÉLIŢĂ s. v. gloabă, gură, mârţoagă.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



MÉLIŢĂ s., adj. v. clănţău, flecar, guraliv, limbut, palavragiu, vorbă-lungă, vorbăreţ.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



méliţă s. f., g.-d. art. méliţei; pl. méliţe

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



MÉLIŢ//Ă meliţăe f. 1) Unealtă de lemn constând dintr-o limbă basculantă şi două fălci, folosită pentru a zdrobi tulpinile de cânepă sau de in în vederea separării firelor de partea lemnoasă. 2) fig. peior. Organ al vorbirii; gură. ♢ A da cu meliţăa a toca din gură; a pălăvrăgi. [G.-D. meliţei] /<bulg. melica

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



méliţă (méliţe), s.f. – 1. Unealtă de meliţat. – 2. Flecar, palavragiu. – Megl. mel’iţă. bg. melica, sb. maljica, din sl. mlĕti, mĕlją, mĕljesi "a măcina" (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 192; Byhan 318; Conev 75). – Der. meliţa, vb. (a mărunţi cu meliţa; a trăncăni); meliţător, s.m. (cel care meliţă); meliţat, s.n. (meliţare); meliţoi, s.n. (meliţă mare); meliţuică, s.f. (meliţă mică).

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER