limbă

LÍMBĂ, limbi, s.f. I. Organ musculos mobil care se află în gură şi care este pricipalul organ de percepere a gustului; serveşte la mestecarea şi înghiţirea alimentelor, iar pentru om este şi organul principal de vorbire. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivităţi, alcătuit din sistemul gramatical şi lexical. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. ♦ Totalitatea altor mijloace şi procedee (în afară de sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor ideile şi sentimentele. Limba surdo-muţilor. 2. Vorbă, cuvânt; grai, glas. 3. (înv. şi arhaic) Informaţie (asupra intenţiilor duşmanului), relaţie, veste, ştire. ♦ Informator, spion, iscoadă. 4. (înv. şi arhaic) Comunitate de oameni care vorbesc aceeaşi limbă. (II, 1); popor, neam, naţiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcţional cu limba (I). 1). Bară mobilă de metal, agaţată în fundul clopotului, care prin mişcare, loveşte în pereţii lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os etc. care înlesneşte încălţarea pantofilor; încălţător. 4. Bucată de piele lungă şi îngustă, care acoperă deschizătura încălţămintei în locul unde se încheie cu şiretul. 5. Lama de metal a unui cuţit, briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâşie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâşie lungă şi îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la coteţul de pescuit. – lat. lingua (sensul "popor" (II 4) după v.sl. jenzyk "grai", "popor").

Trimis de deka_u, 02.11.2007. Sursa: DLRM



LIMBA-BROÁŞTEI s. v. iarba-broaştei, limbariţă, pătlagină.

Trimis de siveco, 10.11.2008. Sursa: Sinonime



LIMBA-MÂNZULUI s. v. pătlagină.

Trimis de siveco, 23.11.2007. Sursa: Sinonime



LIMBA-ÓII s. v. limbariţă, pătlagină.

Trimis de siveco, 23.11.2007. Sursa: Sinonime



LIMBA-VÁCII s. v. limba-cerbului, năvalnic.

Trimis de siveco, 23.11.2007. Sursa: Sinonime



LIMBA-VECÍNEI s. v. limba-cerbului (limba), năvalnic.

Trimis de siveco, 02.12.2007. Sursa: Sinonime



LÍMBĂ s. v. agavă, cambulă, cordar, cuvânt, glas, grai, gură, iscoadă, întinzător, naţiune, neam, popor, spion, strună, tastieră, termen, voce, vorbă.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



límbă s. f., g.-d. art. límbii; pl. limbi

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



LÍMB//Ă limbăi f. 1) Organ musculos mobil, situat în cavitatea bucală şi servind la mestecarea, înghiţirea şi determinarea gustului alimentelor, la om fiind organul principal al vorbirii. ♢ A-şi muşca limbăa a regreta vorbele spuse. A scoate limbăa de un cot a) a gâfâi de oboseală; b) a lucra din greu. A vorbi în vârful limbăii a rosti cuvintele cu un fonetism ultraliterar, hipercorect. A avea limbăa lungă (a fi lung de limbă) a) a avea înclinaţie spre pălăvrăgeală; b) a fi limbut. A avea mâncărime de limbă a nu fi în stare să păstreze un secret. A-şi pune frâu la limbă, a-şi ţine limbăa (după dinţi) a nu vorbi ceea ce nu trebuie; a păstra o taină. limbăa oase n-are se zice despre cineva, care vorbeşte ceea ce nu trebuie. A trage pe cineva de limbă a descoase, a ispiti pe cineva. A-i sta (sau a-i umbla, a i se învârti, a-i veni) pe limbă a-şi aminti vag un cuvânt fără a-l putea exprima. Pasărea pe (pre) limbăa ei piere de multe ori omul dă de necaz, pentru că nu ştie să tacă când trebuie. 2) Mijloc principal de comunicare între oameni, constând dintr-un sistem lexical organizat după anumite legi gramaticale şi având o structură fonetică specifică; limbaj. limbăa unui popor. 3) Limbajul unei comunităţi umane constituite istoriceşte. 4) Totalitate a altor mijloace de comunicare (decât sunetele articulate) a sentimentelor şi ideilor. limbăa surdomuţilor. 5) Mod de exprimare specific unui anumit domeniu de activitate, unui anumit mediu, unui anumit grup de vorbitori sau unei anumite persoane (în special a unui scriitor); stil. limbăa presei. limbăa lui Creangă. ♢ (A spune ceva) cu limbă de moarte (a spune ceva) ca ultimă dorinţă, exprimată pe patul de moarte. 6) înv. Prizonier folosit pentru a obţine informaţii despre armata inamică. 7) înv. Totalitate a oamenilor trăind pe acelaşi teritoriu, având în comun o cultură, o tradiţie, o credinţă; popor; neam. 8) Orice obiect sau instrument asemănător ca formă sau funcţie cu organul respectiv. limbăa clopotului. ♢ limbăa ceasornicului pendul al unui orologiu. limbă de încălţat obiect de metal sau de plastic, care serveşte la încălţat. limbăa ghetei bucată de piele care acoperă deschizătura încălţămintei în locul unde se petrec şireturile. limbăi de foc flăcări de foc alungite. 9) Fâşie lungă şi îngustă (de pământ, de pădure, de apă etc.). 10): limbăa-boului plantă erbacee, acoperită cu peri aspri şi ţepoşi, cu flori albastre, roz sau albe. limbăa-broaştei plantă erbacee cu tulpina dreaptă, ramificată şi cu flori albe sau trandafirii, ce creşte prin locuri umede; limbariţă. limbăa-mielului plantă erbacee, acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe, folosită contra tusei. 11): limbă -de-mare peşte marin cu corpul oval şi asimetric, cu ambii ochi situaţi pe o singură parte, care trăieşte mai mult acoperit cu nisip. [G.-D. limbii] /<lat. lingua

Trimis de siveco, 29.12.2006. Sursa: NODEX



límbă (límbi), s.f. – 1. Organ anatomic. – 2. Limbă, idiom. – 3. (înv.) Naţie, popor. – 4. (înv.) Informaţie, ştire. – 5. Bucată de pămînt. – 6. Partea interioară a clopotului. – 7. Ac de ceasornic. – 8. Încălţător. – 9. Epiglotă. – 10. Ac de balanţă. – 11. Ţumburuş (la cataramă). – 12. Lamă de cuţit. – 13. Lamă de spadă sau parte a meliţei. – Mr., megl. limbă, istr. limbę. lat. lingua (Puşcariu 969; Candrea-Dens., 984; REW 5067), cf. it. lingua, prov., sp. lengua, fr. langue, port. lingoa. O var. populară *limba ar fi putut exista încă din lat., cf. sard. limba, it. (limbello), fie ca efect al unei încrucişări cu lambĕre, fie printr-un proces spontan, ca în nebula › negură. Sensul de "naţiune" este sl. (Şeineanu, Semasiol., 75; Rosetti, III, 99), dar există şi în v. it. Cel de "ştire" se folosea înv. (XVII) numai în expresia a prinde limbă. Der. limbareţ (var. limbăreţ), adj. (guraliv, bîrfitor); limbariţă, s.f. (unghişoară; patlagină de apă, Alisma plantago); limbău, adj. (flecar); limburuş, s.n. (omuşor), în Banat, Olt. şi Trans. de S., cf. ALR, I, 33; limbut, adj. (guraliv), cu suf. participial, prin analogie cu forma ca tăcut, cornut (după Puşcariu 971; Candrea-Dens., 985 şi REW 5069; dintr-un lat. linguūtus, cf. calabr. linguto, v. prov., cat. lengut, alb. ljingut "mîncăcios", care pare să vină din it.); limbuţie, s.f. (vorbărie, trăncăneală); limbuţi, vb. (a trăncăni); limboată, s.f. (Olt., străin, venetic). – Der. neol. limbaj, s.n., format după fr. langage; linguistică (var. limbistică), s.f.; linguist (înv., limbist), s.m.; lingual, adj., din fr. – Din rom. provine bg. limba "nume de plantă" (Capidan, Raporturile, 49); mag. limba (Edelspacher 18); sb. limba "falcă".

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER