jid

jid (jízi), s.m. – Evreu. sl. židŭ, cf. rut., pol. žyd, bg. žid "gigant" (DAR). Cu această formă este cuvînt rar, în Trans. de Nord şi Mold. – Der. jitcă, s.f. (evreu), cu suf. -că; jidău, s.m. (Trans., evreu), prin intermediul mag. zsidó; jidaucă, s.f. (Mold., evreică); jidan, s.m. (evreu), din sl. cu suf. -an, cf. sl. židinŭ, židomŭ, židochŭ (Miklosich, Fremdw., 137; Cihac, II, 158; Tagliavini, Arch. rom., XVI, 365; DAR); jidancă, s.f. (evreică); jidănesc, adj. (evreiesc); jidăneşte, adv. (în felul evreilor); jidănime, s.f. (mulţime de evrei); jidov, s.n. (evreu; uriaş; Bucov., Meloe proscarabaeus, insectă), din sl. židovinŭ (pentru al doilea sens, cf. bg. žid; se explică prin ideea că cei dîntîi oameni au fost giganţii, îmbinată cu ideea că evreii au fost primii oameni); jidoavcă (var. jidoafcă), s.f. (evreică); jidoveancă, s.f. (dans popular); jidovesc, adj. (evreiesc); jidovetic, adj. (fricos, laş); jidoveşte, adv. (în felul evreilor); jidovi, vb. (a se converti la iudaism); jidovime, s.f. (adunare de evrei); jidovină, s.f. (prăpastie, abis), considerîndu-se la origine că sînt resturi ale unei locuinţe de giganţi (după Scriban, din bg. *duždovnica "apă de ploaie"; în dicţionare glosările acestui cuvînt diferă considerabil, după aspectul particular al locului astfel numit). Jidov se foloseşte mai ales cu sensul de "evreu, evreu din Vechiul Testament"; jidan a ajuns să fie considerat în epoca modernă drept termen ofensiv.

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER