- jar
- JAR1 s.n. Grămadă de cărbuni în stare de incandescenţă care ard fără flacără; jeratic, jărăgai (1), jeg (2), jarişte. ♦ p. ext. Arşiţă, dogoare. ♦ fig. Fierbinţeală, febră; suferinţă arzătoare. – Din sl. žarŭ.Trimis de claudia, 05.03.2002. Sursa: DEX '98JAR2 s.n. Părul scurt de pe partea din faţă a capului şi de pe extremităţile membrelor la ovine. – Din fr. jarre.Trimis de claudia, 05.03.2002. Sursa: DEX '98JAR s. jăratic, jărăgai, (reg.) jeg, (prin Mold. şi Transilv.) şperlă, (înv.) jariste. (jar din sobă.)Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: SinonimeJAR s. v. arşiţă, caniculă, călduri, dogoare, dogoreală, febră, fierbinţeală, friguri, năbuşeală, năduf, năduşeală, pârjol, pojar, temperatură, toropeală, zăduf, zăpuşeală.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonimejar (cărbuni, păr) s. n.Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficJAR n. 1) Cărbuni incandescenţi care ard fără flacără; jăratic. 2) Căldură foarte mare, emanată de o sursă; dogoare. 3) fig. Temperatură ridicată a corpului (ca indice al îmbolnăvirii); febră; fierbinţeală. /<sl. žaruTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXJAR1 s.n. (zool.) Păr scurt de pe partea din faţă a capului şi de pe extremităţile membrelor la ovine. [< fr. jarre].Trimis de LauraGellner, 11.05.2005. Sursa: DNJAR2 s.n. (Liv.) Vas mare de gresie. [pl. -uri. / cf. fr. jarre, engl. jar].Trimis de LauraGellner, 11.05.2005. Sursa: DNjar, járuri, s.n.(reg.) Jalon făcut dintr-o tufă cioplită (în pădure); ţiu, marcaj.Trimis de claudia, 13.09.2007. Sursa: DARJAR1 s. n. păr scurt de pe faţa şi de pe extremităţile membrelor, la ovine. (< fr. jarre)Trimis de raduborza, 15.09.2007. Sursa: MDNJAR2 s. n. vas mare de gresie. (< fr. jarre, engl. jar)Trimis de raduborza, 15.09.2007. Sursa: MDNjar (-ruri), s.n. – Cărbuni care ard. – Mr., megl. jar. sl. žarŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Miklosich, Lexicon, 191; Tiktin; Conev 62), cf. pojar şi sb., cr., slov., pol. žar. Este dublet al lui jar, s.n. (ţăruş, jalon), din sb. zar. – Der. jarişte, s.f. (jar; cenuşă; zgură; resturi de la ardere; ardere; porţiune de pădure arsă); jerui, vb. (a răscoli jarul; a înteţi, a înviora; a îndoi pînza făcută în casă pe jumătatea lăţimii), ultimul sens de la jeruitor, s.n. (vătrai; dispozitiv de îndoit); jeratic, s.n. (jar), din sl. žaratŭkŭ sau žeratŭkŭ, cu var. jeratec, jăratec; jeregai (var. jărăgai), s.n. (jar; arsură, usturime), a cărui der. nu este clară (după Tiktin, cu suf. din mucegai, putregai; după DAR, din sl. žegati "a arde" încrucişat cu jar), cf. jigărae, care îl explică poate mai bine, prin intermediul unei metateze provocate de ideea asemănării acestui cuvînt cu jar. Der. rom. provine ngr. ζιάρι (Murnu, Lehnw., 25; Meyer, Neugr. St., II, 28 îl derivă direct din sl., însă cf. împotrivă Miklosich, Slaw. Elemente im Neugr., 16). cf. jeg, jigăraie.Trimis de blaurb, 25.01.2008. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.