hoţ

HOŢ, HOÁŢĂ, hoţi, hoaţe, s.m. şi f. 1. Persoană care fură. ♦ (Adjectival) Care fură; (cu sens atenuat) viclean. 2. (fam.) Om ştrengar, şiret. – et. nec.

Trimis de gall, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



HOŢ s. 1. pungaş, (astăzi rar) prădător, (înv. şi reg.) lotru, (reg.) furător, robalău, (înv.) chesăgiu, fur, prădaş, războinic, (fam.) coţcar, (arg.) manglitor, şut, şutitor, teşcar. (hoţ de buzunare.) 2. v. escroc.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



HOŢ s. v. ştrengar.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



HOŢ DE MÁRE s. v. corsar, pirat.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



hoţ s. m., pl. hoţi

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



HOŢ hoţi m. 1) Persoană care fură. 2) şi adjectival fam. Fiinţă şireată şi poznaşă; viclean; şiret; şmecher. /Orig. nec.

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



hoţ (hóţi), s.m. – 1. Persoană care fură. – 2. Persoană ageră, isteaţă. Origine obscură, probabil expresivă. Pare a aparţine aceleiaşi rădăcini expresive haţ, cf. hăţaş, s.m. (Bucov., hoţ). Variaţia vocalică nu e rară în cazuri de interpretare expresivă, cf. hală şi hoală, hanţă şi hoarţă, handră şi hoandră, hăis şi hois, etc. Pentru identitatea formală a numelui cu interjecţia cf. cioc, dop, hop. Originea expresivă a fost indicată încă de Hasdeu, Istoria critică, I, 2, p. 294, dar nu pare să fi fost acceptată. Celelalte ipoteze sînt departe de a convingătoare: din sl. zlodĕi "malefic" (Cihac, II, 141); de la o rădăcină sl. *chop-, de unde şi rus. chopitĭ "a prinde", cu suf. sl. -ĭcĭ, de unde *hopţ (Densusianu, GS, IV, 153); de la rădăcina sl. *hot-, cf. poftă (Scriban). De aici pare a proveni numele huţani sau huţuli, populaţie carpatică din Galiţia, care vorbeşte ruteana, dar care nu pare a fi de origine slavă. (După Rozwadowski, apud Vasmer, I, 324, acest nume ar fi got. guta "got", transmis prin intermediul rut.; însă această ipoteză nu pare posibilă). Der. hoaţă, s.f. (femeie care fură); hoţoaică, s.f. (hoaţă; prăjină de scuturat fructele); hoţesc, adj. (de hoţi); hoţeşte, adv. (ca hoţii; pe ascuns); hoţiş, adv. (hoţeşte); hoţi, vb. (a duce viaţă de hoţ; a fura); hoţie, s.f. (furt; jaf; fraudă); hoţime, s.f. (bandă de hoţi); hoţoman, s.m. (hoţ), cu suf. expresiv -man; hoţomănie, s.f. (bandă de hoţi); hoţomănesc, adj. (de hoţi); pohoţ, s.m. (hoţ), în Mold., cu suf. po- ce indică excelenţa, cuvîntul pe care Cihac, II, 272, îl glosează prin "libertin" şi îl pune în legătură cu sl. pochotinŭ; pohoaţă, s.f. (femeie rea), pe care Pascu, Arch. rom., VI, 231, îl pune greşit în legătură cu paţachină, prin intermediul unei forme incerte *pohoahă; pahonţ (var. pohonţ), s.m. (termen de batjocură pentru soldaţii ruşi), cuvînt pus în legătură de către Tiktin cu rus. pĕhotinec "infanterist", şi de către Scriban cu rus. pogonecĭ "ştafetă", cf. honţ.

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER