guşe

gúşe (-şi), s.f. – 1. Gît, gîtlej. – 2. La păsări, porţiune în formă de pungă unde se păstrează în timp alimentele. – 3. La oameni, bărbie dublă. – 4. La oameni, umflătură patologică în partea de jos a gîtului. – 5. Boală a oilor. – 6. Nod făcut în caierul de lînă. – Mr., megl. guşă, istr. guşę. lat. geusiae, probabil redus la *gusia, cf. alb. gušë, it. gozzo (piem. goso, lom. goss), fr. gosier (Meyer-Lübke, ZRPh., XXI, 199; Puşcariu 747; REW 3750; Pascu, I, 97; Pascu, Beiträge, 10). Celelalte explicaţii nu sînt satisfăcătoare: din fondul autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 9); din lat. guttur (Cihac, I, 133); din bg. gušĭ (Cihac, II, 131; Conev 55); din alb. gušë (Miklosich, Fremdw., 91; Densusianu, rom., XXXIII, 279; cf. Philippide, II, 716; Rosetti, II, 118), din gr. γϰούσα, participiu de la ἄγχω (Höeg 125); de la gurguşe ‹ lat. gurgustium; ca it. gorgozzo ‹ gozzo (Puşcariu, Dacor., IV, 324); anterior indoeurop. (Lahovary 329). Der. guşa, vb. (a face guşă); guşat, s.m. (persoană care are guşă); guşui, vb. (Olt., Trans., a strangula, a se îneca); răguşi, vb. (a-şi îngroşa vocea), cu pref. ră(s)- (după Cihac, II, 522, din mag. rekedni); răguşeală, s.f. (îngroşare a vocii); suguşa, vb. (Trans., a sugruma, a se îneca; a grăbi, a presa), cu pref. su(b)-; străguşi, vb. (Mold., a se îneca), cu pref. stră-. – Din. rom. provin ngr. γϰοῦσα (Meyer, Neugr. St., II, 23; Murnu, Lehnw., 25), bg. guš(a), sb. guša (sec. XVIII, cf. Daničič, III, 513), sb. gušan "varietate de porumbel" , rut. guši (Berneker 363; Capidan, Raporturile, 202; Petrovici, Dacor., X, 144), alb. gušë, mag. gusa, ţig. gusa (cf. Wlislocki 88).

Trimis de blaurb, 12.11.2007. Sursa: DER