gură

GÚRĂ, guri, s.f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (şi inferioară) a capului oamenilor şi animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele şi deschizătura dintre ele; buze. ♢ loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ♢ expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoţie sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbeşte repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A ţipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de şarpe = a ţipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de şarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune uşor (sau greu) la mişcările ce i se fac cu frâul. ♢ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-şi pierde vremea în zadar sau care dovedeşte neglijenţă, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înţelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformaţie a feţei omului, constând dintr-o despicătură la buza şi la gingia superioară şi în cerul-gurii, şi în comunicarea cavităţii bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrăneşte. ♢ expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puţin). A i se face gura pungă = a avea o senzaţie de astringenţă din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghiţitură. ♢ expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii (vorbi); cloanţă. ♢ expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situaţia de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbeşte. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul şi conţinutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ţine un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult şi fără sfială, depăşind uneori limitele bunei-cuviinţe. A fi cu gura mare = a fi certăreţ. A avea o gură cât o şură = a vorbi mult şi tare. A-şi păzi (sau ţine etc.) gura = a-şi impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbeşte. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliţă, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede şi fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult şi cu uşurinţă, a se pricepe să-şi pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ţine seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ţine de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generaţie în generaţie. ♢ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ţine un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ♢ expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născoceşte) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acţiona (în mod greşit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ♢ expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniştit, potolit. Cât îl ţine (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putinţa sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, ţipăt, ceartă. ♢ loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ♢ expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbeşte; vorbitor. ♢ expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării (canta). II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabileşte o comunicaţie etc. Gura vasului. Gura cămăşii. Gură de canal. Gura fluviului. ♢ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept şi din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalaţie care serveşte pentru a lua apă dintr-o reţea de distribuţie. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă şi dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ♢ expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe ţesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – lat. gula "gâtlej, gât".

Trimis de gall, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



DE-ALE GÚRII s. v. aliment, hrană, mâncare.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



GURA-PAHÁRULUI s. v. crizantemă, dumitriţă, tufănică.

Trimis de siveco, 23.11.2007. Sursa: Sinonime



GÚRĂ s. 1. (anat.) (reg.) mordă, (înv.) rost, (peior.) bot, plisc, rât, (Ban. şi Transilv. peior.) flit, (arg.) mestecău. (Îşi bagă gură peste tot.) 2. (anat.) (înv.) rost, (fam. şi peior.) clanţă, fleancă, (peior.) bot, (Mold. şi Bucov. peior.) leoapă, leoarbă, (fam. şi fig.) clanţă, clobanţ, clonţ, fofelniţă, hanţă, meliţă, moară, papagal, plisc, pupăză, râşniţă, trombon, ţarcă, (arg.) muie, muzicuţă. (Nu-i tace gură toată ziua.) 3. gură-cască v. cască-gură; gură căscată v. cască-gură. 4. v. bot. 5. (bot.) gura-lupului (Scutellaria altissima) = (reg.) colţul-lupului. 6. v. sărut. 7. v. duşcă. 8. v. îmbucătură. 9. v. glas. 10. v. buză. 11. (reg.) pieptar. (gură a hamului.)

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



GÚRĂ s. v. afirmaţie, cuvânt, declaraţie, margine, mărturisire, relatare, spusă, tăiş, vorbă, zisă.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



cáscă-gúră s. m.

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



gúra-léului (bot. ) s. f., g.-d. art. gúrii-léului

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



gúra-lúpului (bot. ) s. f., g.-d. art. gúrii-lúpului

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



gúră s. f., g.-d. art. gúrii; pl. guri

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



gúră-bogátă s. m. şi f.

Trimis de siveco, 27.01.2009. Sursa: Dicţionar ortografic



gúră-de-lup (med. ) s. f.

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



GÚR//Ă gurăi f. 1) (la oameni) Cavitate în partea inferioară a feţei, delimitată de buze. ♢ gură-cască a) calificativ dat unei persoane care pierde vremea, manifestând interes pentru toate nimicurile; b) calificativ dat unei persoane care stă nedumerită, neînţelegând ce i se spune; c) calificativ dat unei persoane nepăsătoare şi distrate. gură-de-lup defect congenital al feţei omului, constând dintr-o fisură la buza şi gingia superioară, prin care cavitatea bucală comunică cu fosele nazale. gură-n gură foarte aproape unul de altul. A fi cu sufletul la gură a) a respira cu greu (de emoţie, de oboseală etc.); b) a fi aproape de moarte. A uita de la mână până la gură a uita foarte repede. A da cuiva o gură a săruta pe cineva. 2) (la om şi la animale) Organ de alimentare prin care se introduce hrana. ♢ De-ale gurăii alimente; hrană. A pune (sau a lua) ceva în gură a mânca puţin. A da şi bucăţica de la gură a da şi puţinul pe care-l are. A-i lua pâinea de la gură a lipsi de mijloace de existenţă. A da (cuiva) mură-n gură a da cuiva totul de-a gata. A se duce (drept) ca pe gurăa lupului a dispărea fără urmă. A ţipa (sau a striga) ca din gură de şarpe a striga disperat. gurăa-leului plantă erbacee decorativă cu flori bilabiate, de diferite culori. gurăa-lupului plantă erbacee cu frunze alungite şi cu flori violete. 3) Cantitate dintr-un aliment cât se poate apuca cu un asemenea organ de alimentare dintr-o singură dată; îmbucătură. 4) Persoană (membru al unei familii) care trebuie hrănită. 5) Parte a aparatului de vorbire. ♢ A închide (sau a astupa) cuiva gurăa a face pe cineva să tacă. A tăcea din gură a nu vorbi. Cu jumătate de gură fără mare dorinţă. A lua vorba din gură a spune ceea ce vrea să spună altul, în momentul respectiv. A lua (pe cineva) gurăa pe dinainte a destăinui ceva involuntar. A avea (sau a fi) gură spartă a fi prea vorbăreţ. A avea o gură cât o şură a) a avea gură mare; b) a fi guraliv. A fi bun de gură a vorbi mult; a fi limbut. A fi numai gurăa de cineva a promite fără să se ţină de cuvânt. A intra în gurăa lumii a fi vorbit de rău. A se pune în gură cu cineva a intra în conflict cu cineva. A se lua după gurăa cuiva a acţiona după sfatul cuiva. A sări cu gurăa la cineva a certa pe cineva. gurăile rele bârfitori. 6) Facultate a omului de a emite sunete articulate; voce; glas. ♢ A nu i se auzi gurăa a fi tăcut. A striga (sau răcni, a ţipa) cât îl ţine gurăa, a striga (sau a răcni, a ţipa) în gurăa mare a striga foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspundă, să vorbească ceva) a nu îndrăzni să răspundă sau să vorbească. 7) Deschizătură (a unei încăperi, instalaţii, a unui obiect etc.) prin intermediul căreia se introduce sau se evacuează ceva. gurăa cămăşii. gură de canal. gurăa beciului. ♢ gură de foc armă grea de foc. A lega gurăa pânzei a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe ţesutul; b) a se înstări. 8) Loc unde se varsă o apă (curgătoare). gurăa râului. ♢ gură de incendiu gură de apă la care se racordează un furtun pentru a lua apa aflată sub presiune, în caz de incendiu. [G.-D. gurii] /<lat. gula

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



gúră (gúri), s.f. – 1. Cavitate din partea anterioară şi inferioară a capului omului şi animalelor. – 2. Îmbucătură, înghiţitură. – 3. Deschizătură prin care (se) intră sau (se) iese (ceva). – 4. Strîmtoare, chei, pas. – 5. Gaură, orificiu. – 6. Gît, gîtlej. – 7. Deschizătură, ochi. – 8. Margine, mal, vad. – 9. Decolteu, răscroială. – 10. Parte a unui rîu, fluviu pe care acesta îşi varsă apele. – 11. La războiul de ţesut, parte de început a pînzei. – 12. Lamă, tăiş, buză. – 13. Ansamblul frînghiilor care asigură echilibrul zmeului. – 14. Organ al vorbirii. – 15. Strigăt, ţipăt. – 16. Ceartă, harţă. – 17. Vorbă, cuvînt, declaraţie. – 18. Buză. – 19. Organ prin care se alimentează. – 20. Persoană care trebuie întreţinută. – Mr., megl. gură, istr. gurę. lat. gūla (Puşcariu 745; Candrea-Dens., 772; REW 3910; DAR), cf. it., prov., cat., sp. gola (mil. gora), fr. gueule. Cea mai mare parte a sensurilor sale coincid cu cele ale lui bucca, şi sînt proprii limbilor romanice. cf. lat. med. gula Augusti "initium mensis Augusti", pe care Bréal, Mél. Soc. Ling., XI (1900), 360 îl interpretează drept "vigilia Augusti", deşi este vorba fără îndoială de sensul lui gula "intrare". Der. guriţă, s.f. (dim. al lui gură; sărutare); guraliv (var. guraliu), adj. (vorbăreţ), cu suf. -liu şi cu schimbare de suf. ca în sglobiu, beţiv, grijuliu, etc. (după Puşcariu, Dacor., VII, 468 şi DAR, de la gură încrucişat cu bg. govorliv, opinie adoptată de Graur, BL, III, 107, care adaugă, pentru a-l explica pe a din rom., altă încrucişare cu bg. mălčaliv "taciturn"); guri, vb. (a începe ţesătura, învîrtind urzeala sulului de la război); guritor (var. gurar), s.m. (beţişor cu care se fixează urzeala pe sul); gurar, s.m. (muncitor care păzeşte intrarea unei mine); gurar, s.n. (aftă, spuzeală la colţul gurii); gureş, adj. (vorbăreţ, palavragiu); gureşie, s.f. (vorbărie); guran, s.m. (şalău, Lucioperca sandra); gurilăţel, adj. (Bucov., cu gura mare); gură-cască, s.m. (prost, nătăfleţ). – Din rom. provine bg. gura "gura-leului, plantă ornamentală", în rom. gura-leului (Capidan, Raporturile, 219).

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER