groapă

GROÁPĂ, gropi, s.f. Gaură, cavitate (mai adâncă) în pământ. ♢ expr. A da în gropi (de prost ce e), se spune despre un om foarte prost. ♦ Mormânt; p. ext. moarte. ♢ expr. A săpa (cuiva) groapa = a unelti (împotriva cuiva). A fi cu un picior în groapă = a fi aproape de moarte. – cf. alb. g r o p ë.

Trimis de gall, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



GROÁPĂ s. 1. (Mold. şi Bucov.) bortă, (înv.) foasă. (O groapă adâncă în pământ.) 2. (geogr.) groapă abisală = depresiune oceanică, fosă abisală. 3. v. mormânt.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



groápă s. f., g.-d. art. grópii; pl. gropi

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



GROÁP//Ă gropi f. 1) Gaură mare în pământ. ♢ Dă în gropi de prost (ce e) sau prost de dă în gropi foarte prost. 2) Săpătură în pământ pentru înhumarea celor decedaţi. ♢ A fi cu un picior în groapă a fi aproape de moarte. A săpa groapăa cuiva a unelti contra cuiva. [G.-D. gropii] /cuv. autoht.

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



groápă (grópi), s.f. – 1. Mormînt. – 2. Groapă comună. – 3. Şanţ, gaură, puţ. – 4. (înv.) Hambar în pămînt. – Mr. megl. groapă. Origine necunoscută. Opiniile legate de istoria acestui cuvînt au variat mult; considerat autohton de Miklosich, Slaw. Elem., 9, şi der. din alb. gropë de Meyer 131; Meyer, alb. St., IV, 54; DAR; Philippide, II, 715; Capidan, Raporturile, 532; Rosetti, II, 117. După alţii, din sl. grobŭ, bg. grob (Pascu, II, 193; Conev 42), cf. bg. groba "ladă pentru gunoi", grobar "groapă". În sfîrşit, prezenţă calabr. grupa, (g)rubu, (g)rupu "gaură" a fost explicată de Rohlfs pe baza gr. τρύπη, trecut la *τρόπον; această ipoteză a fost reluată din punctul de vedere al rom. de Skok, ZRPh., LIV, 483. Este posibil să fie vorba în rom. de un împrumut din sl., al cărui rezultat ar fi *grop, pl. gropi, cu sing. reconstituit. Cuvîntul sl., bazat pe germ. Grube, Grabe (cf. sb. graba, sec. XV, la Daničič, III, 351), a dat şi alte rezultate în rom., cf. grobişte, pogrebanie. alb. gropë, care s-ar putea cu greu explica prin sl., ar proveni în acest caz din rom. Totuşi, ideea unei provenienţe romanice nu trebuie să fie exclusă, chiar dacă explicaţia din calabr. n-ar părea suficientă. Der. gropiţă, s.f. (dim. al lui groapă; adîncitură în barbă sau obraji); gropană, s.f. (şanţ, groapă); gropiş, s.n. (teren abrupt); gropos, adj. (plin de gropi); gropănos, adj. (plin de gropi); gropar, s.m. (persoană care sapă gropi pentru morminte); gropăreasă, s.f. (nevastă de gropar); îngropa, vb. (a înmormînta; a ascunde; a acoperi ceva cu pămînt; a înfige); îngropător, s.m. (gropar); îngropătoare, s.f. (înv., înmormîntare); îngropăciune, s.f. (înmormîntare); îngropătură, s.f. (înv., înmormîntare); desgropa, vb. (a exhuma, a scoate din pămînt); gropila, vb. refl. (despre drumuri, a desfunda); gropilos, adj. (plin de gropi); gropniţă (var. grobniţă), s.f. (mormînt, boltă, criptă; groapă, depozit de cereale sub pămînt), din sl., bg. grobnica (Miklosich, Slaw. Elem., 18; Miklosich, Lexicon, 143); grobnic, s.n. (mormînt, criptă; giulgiu), cf. sl. grobinŭ "sepulcral".

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER