ghiară

ghiáră (-re), s.f. – 1. Formaţie cornoasă ascuţită crescută la vîrful degetelor unor păsări şi mamifere. – 2. Cîrlig, cange. – var. gheară. lat. *ung(u)lāris, al cărui rezultat normal este *înghiare, separat artificial în în ghiare din raţiuni de fonetică sintactică uşor de înţeles. cf. unghie. Se cuvine să adăugăm că acest cuvînt lipseşte din dialecte, fapt pentru care pare posibil să fie vorba de o der. internă a limbii rom., plecîndu-se de la unghioară, dim. de la unghie, pronunţat *înghiară (cf. umblu şi îmblu). Totuşi, Puşcariu, ZRPh., XXVII, 687 (cf. Puşcariu 713; REW 3690; DAR) propune un lat. *garra, de origine celtică, de unde sp. glarra; pentru a evita dificultatea fonetică pleacă de la un dim. garrula, cu metateză *glarra; însă această ipoteză a fost abandonată pentru sp. (Corominas, II, 682-92), şi nu poate fi valabilă pentru limba rom. Cihac, II, 101, pleca de la sgîria; şi Puşcariu, Dacor., III, 380, din germ. Kralle. Der. înghera, vb. (rar, a apuca, a înhăţa); ghera, vb. (a zgîria); gheran, s.n. (braţ al cleştelui). – cf. gheura.

Trimis de blaurb, 15.10.2007. Sursa: DER