fum

FUM fumuri, s.n. I.1. Suspensie de particule solide într-un mediu gazos, produsă în cursul arderii incomplete a materialelor combustibile (sau, artificial şi intenţionat, cu ajutorul unor substanţe chimice). ♦ Fig, Înceţoşare, tulbureală, ameţeală (provocată de alcool). 2. Cantitate de fum (I 1) pe care fumătorul o trage dintr-o dată din ţigară sau din pipă. 3. (înv.) Gospodărie, considerată ca o grupare în jurul vetrei; familie, casă. 4. fig. (La pl.) Îngâmfare; pretenţii nejustificate, gărgăuni. II. Canal cotit, în interiorul unei sobe, prin care circulă gazele calde înainte de a ieşi pe coş. – lat. fumus.

Trimis de zaraza_joe, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



fum s. n., pl. fúmuri

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



FUM¹ fumuri n. 1) Produs al arderii care se ridică în atmosferă sub formă de rotocoale. ♢ Perdea de fum strat des de fum artificial, servind pentru a camufla un obiectiv militar. 2) Cantitate de asemenea produs, provenit din arderea tutunului, pe care o inspiră dintr-o dată un fumător. A trage un fum de ţigară. 3) ist. Casă cu tot ce este pe langă ea, împreună cu persoanele ce locuiesc într-însa; gospodărie. 4) fig. Stare a omului buimac (de băutură). 5) la pl. Ambiţie deşartă. ♢ Cu fumuri (în cap) zăpăcit. A avea fumuri a fi înfumurat şi cu pretenţii nejustificate. /<lat. fumus

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



FUM² fumuri n. pop. Canal cu multe coturi în interiorul unei sobe, prin care trec gazele calde înainte de a ieşi în hogeag. /<lat. fumus

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



fum (fúmuri), s.n. – 1. Suspensie de particule solide într-un mediu gazos. – 2. Fumigaţie, dezinfectare. – 3. (înv.) Cămin, casă. – 4. (pl.) Îngîmfare, trufie. – Mr., megl. fum. lat. fŭmus (Puşcariu 668; Candrea-Dens., 674; REW 3572; DAR), cf. it., port. fumo, prov., cat. fum, fr. (fumée), sp. humo. Sensul de "cămin, familie", care se regăseşte şi în sp., apare în lat. medievală (Niermeyer 457). Der. fuma, vb. (a scoate fum; înv., a arde; a fuma), probabil din lat. *fŭmāre (Puşcariu 669; Candrea-Dens., 677; REW 3568; DAR), cf. mr. (a)fuma, megl. fum, istr. fumu; fumat, s.n. (obiceiul sau viciul de a fuma); fumător, adj. (înv., care fumegă); fumător, s.m. (persoană care fumează); nefumător, s.m. (persoană care nu fumează); fumar, s.n. (Trans., horn; Trans., foc care scoate mult fum); fumărie (var. fumăraie, fumăreaţă), s.f. (cantitate mare de fum); fumăriţă, s.f. (plantă, Fumaria officinalis); fumedenie, s.f. (mulţime, gloată), prin încrucişare cu sumedenie, cuvînt înv.; fumos, adj. (plin de fum); fumuriu, adj. (de culoarea fumului, gri); fumur, adj., (Munt., gri), probabil var. a cuvîntului anterior (după Puşcariu, Conv. lit., XXXIX, 303, şi DAR, de la un lat. *fumulus; cf. împotrivă Graur, BL, V, 99); fumuros, adj. (înv., efemer, trecător; vanitos, încrezut); fumărit, s.n. (dare percepută în trecut pe fiecare coş de fum); fumărar, s.m. (persoană care încasa fumăritul); înfuma, vb. (rar, a afuma); înfumura, vb. (a fi încrezut); înfumurat, adj. (încrezut). cf. afuma, fumega.

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER