- frânge
- FRẤNGE, frâng, vb. III. 1. tranz. A rupe (în două) un obiect prin lovire, îndoire sau apăsare puternică. ♦ A fractura un os, p. ext. un membru al corpului. ♢ expr. A-şi frânge gâtul = a) a muri într-un accident; b) a-şi compromite situaţia prin întreprinderi riscante. A frânge (cuiva) gâtul = a omorî pe cineva. A-şi frânge mâinile = a-şi împreuna mâinile şi a-şi îndoi cu putere degetele (ca expresie a durerii, a deznădejdii, etc.). A frânge (sau, refl., a i se frânge) cuiva inima = a (se) mâhni peste măsură; a (se) înduioşa până la lacrimi. ♦ refl. (Despre o masă de apă, despre valuri) A se lovi (de mal, de stânci, etc.), împrăştiindu-se în valuri mici. ♦ tranz. şi refl. fig. A (se) îndoi, a (se) apleca de mijloc. 3. tranz. fig. A înfrânge, a învinge; a birui (în luptă). – lat. frangere.Trimis de zaraza_joe, 22.12.2006. Sursa: DEX '98FRÂNGE vb. 1. a rupe, (înv.) a înfrânge. (A frânge în două pâinea; a frânge o creangă.) 2. v. rupe. 3. v. fractura. 4. v. îndoi. 5. v. extenua. 6. v. întrerupe.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: SinonimeFRÂNGE vb. v. bate, birui, curma, înceta, înfrânge, întrece, întrerupe, învinge, opri.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonimefrânge vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. frâng, imperf. 3 sg. frângeá, perf. s. 1 sg. frânséi, 1 pl. frânserăm; part. frântTrimis de siveco, 20.12.2007. Sursa: Dicţionar ortograficA FRÂNGE frâng tranz. 1) (obiecte tari) A face să se frângă. 2) (oase) A supune unei leziuni prin acţiunea violentă a unei forţe; a rupe; a fractura. 3) A supune voinţei sale. /<lat. frangereTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXA SE FRÂNGE mă frâng intranz. 1) (despre obiecte tari) A se rupe în două sau în mai multe bucăţi. 2) (despre persoane) A se îndoi de la mijloc; a se apleca tare. 3) (despre valuri) A se desface împrăştiindu-se (prin lovirea de un obstacol). 4) fig. A se opri brusc; a se curma. /<lat. frangereTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXfrînge (frấng, frấnt), vb. – 1. A sparge. – 2. A rupe, a fractura. – 3. A înfrînge, a învinge. – Mr. frîngu, fredzu (sau frîmşu), frîmtu, frîndzire; megl. frǫng, frǫns, frǫnt. lat. frangĕre (Puşcariu 652; Candrea-Dens., 647; REW 3482; DAR), cf. it. frangere, prov. franher, v. fr. freindre, v. sp. frangir, port. franger. Der. frîngăcios, adj. (care se frînge uşor); frîngător, adj. (care se rupe); frîngătoare, s.f. (Trans., meliţă); frînt, adj. (obosit, sleit de puteri); frîntură, s.f. (ruptură, rupere; fractură; deschidere; boală, beteşug; pop., sifilis; fragment, bucată; înv., teren necultivat), din port. frînt cu suf. -ură, cf. săritură, căutătură, scurtătură (după Candrea-Dens., 648, REW 3468a şi DAR, din lat. fractūra, cu adaptarea ulterioară la frînt); frînturi, vb. (Banat, a frămînta aluatul), al cărui semantism pare să contrazică tot ce s-a spus în legătură cu frămînta; frîntoare, s.f. (chin, necaz); frînghiu, s.n. (Munt., echer reglabil), pare rezultat dintr-o încrucişare cu frînghie; înfrînge, vb. (a rupe, a încălca, a viola; a învinge, a distruge; refl., înv., a ceda, a se umili), cu pref. factitiv în- (sau, după Puşcariu 844; Candrea-Dens., 649; REW 4412; Puşcariu, Lr., 18 şi DAR, din lat. pop. *infrangĕre, în loc de infringĕre, ipoteză care nu este necesară); înfrîntură, s.f. (blenoragie); răsfrînge, vb. (a sufleca; a reflecta), cu pref. răs-. cf. cufrînge. Frîngurele, s.f. pl. (fragment), cuvînt literar, pe care nu îl găsim menţionat în dicţionare (se foloseşte ca titlu de maxime răzleţe sau de citate de mică întindere), pare a fi o creaţie modernă, capricioasă şi fără autoritate; nu ştim dacă Vlahuţă este cel care a folosit-o pentru prima dată (Giuglea, LL, I, 164, o pune greşit în legătură cu prov. refranh).Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.
