el

EL, EA, ei, ele, pron. pers. 3. 1. (Ţine locul persoanei despre care se vorbeşte) El merge. ♦ (fam.; la sg.) Soţ, bărbat; soţie, nevastă. 2. (La genitiv, în formele lui, ei, lor, adesea precedat de "al, a, ai, ale", cu valoare posesivă) Casa lui. ♢ expr. Ai lui sau ai ei = persoane legate prin rudenie, interese comune, prietenie etc. de o anumită persoană. Ale lui sau ale ei = a) lucrurile personale ale cuiva; b) capriciile, toanele cuiva. Lasă-l în ale lui! 3. (La dativ, în formele lui, ei, îi, i, lor, le li, cu funcţie de complement indirect sau de atribut) Prietenul îi iese înainte. ♢ (În forma i, cu valoare neutră) Dă-i cu bere, dă-i cu vin. 4. (În acuzativ, în formele îl, l, o, îi, i, le, cu funcţie de complement direct) Cartea pe care o citesc. (Precedat de prepoziţii, în formele el, ea, ei, ele) Pe el îl caut. ♢ (Precedat de prepoziţii, în forma o, cu valoare neutră) Au mai păţit-o şi alţii. [pr.: iel, ia, iei, iele] – lat. illum, illa.

Trimis de LauraGellner, 27.03.2009. Sursa: DEX '98



EL pron. dânsul, dumnealui, (pop.) dumneasa, (înv.) nusul. (el m-a invitat.)

Trimis de siveco, 28.01.2008. Sursa: Sinonime



el pr. [pron. iel], g. lui; d. acc. lui, neacc. îi, i (i se dă), i-, -i, -i- (dându-i-se); ac. acc. el, neacc. îl, l-, -l, -l- (lua-l-ar); pl. ei [pron. iei]; g. lor; d. acc. lor, neacc. le, le-, -le, -le-, li (li se dă), li-, -li-; ac. acc. ei, neacc. îi, i-, -i, -i- (lua-i-ar)

Trimis de siveco, 03.07.2007. Sursa: Dicţionar ortografic



Excelénţele lor s. f. art. pl. + pr.

Trimis de siveco, 04.01.2009. Sursa: Dicţionar ortografic



iárba-lui-Antónie s. f.

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



Maiestăţile lor s. f. pl. art. + pr., g.-d. Maiestăţilor lor

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



péştele-lui-Sólomon s. m.

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



Sfinţíile lor s. f. pl. art. + pr.

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



EL ea (ei, ele) pron. pers. 3 1) (substituie numele persoanei despre care se vorbeşte) el învaţă. A fost şi el la ţară. 2) Soţ (respectiv soţie). 3) (formele de genitiv lui, ei, lor au valoare posesivă) Cartea lui. A lor a fost iniţiativa. 4) (formele de dativ lui, ei, îi, i, lor, le, li se folosesc cu funcţie de complement indirect sau atribut) Fusul îi scapă ei din mână. 5) (formele de acuzativ îl, l, o, îi, i, le se folosesc cu funcţie de complement direct) Cartea pe care o citesc. Pe el îl caută. 6) (formele i şi o se folosesc cu valoare neutră) Au mai păţit-o şi alţii. /<lat. illum, illa

Trimis de siveco, 04.11.2008. Sursa: NODEX



el [pron. iel] pr. m., g. lui, d. acc. lui, neacc. îi, i, i- (i-am dat), -i (dându-i), -i- (dându-i-se); ac. acc. el (prep.+ el), neacc. îl, l- (l-a dat), -l (dându-l), -l- (da-l-ar); pl. ei [pron. iei]; g. lor; d. acc. lor, neacc. le, le- (le-am dat), -le (dă-le), -le- (dându-le-o), li, li- (li-i dă), -li- (dându-li-se); ac. acc. ei (prep. +ei), neacc. îi, i- (i-am dat), -i (dându-i), -i- (da-i-ar)

Trimis de Laura-ana, 22.05.2007. Sursa: DOOM 2



el (-ei), pron. – Pronume personal de pers. 3, sing. m.; ţine locul persoanei despre care se vorbeşte. – Mr. el, megl. ĭel, istr. ĭe. lat. ĭlle (Diez, I, 161; Puşcariu 764; Candrea-Dens., 531; REW 4266), prin intermediul unei forme vulgare *ĭllus; cf. it. el, ello, egli, fr. il, sp., port. él. – gen. lui ‹ ĭlluĭ (pl. lor ‹ ĭllōrum), dat. îi ‹ ĭllĭ (pl. le ‹ ĭllis), acuz. l ‹ ĭllum, nom. pl. ei ‹ ĭlli. Vocala iniţială are, ca aproape toate e iniţiale, un timbru uşor palatal; ar fi însă o greşeală să fie transcrisă ie, cum face Scriban. Lui se foloseşte şi ca art. propriu al gen. la nume proprii (vulg. lu) şi, prin extindere incorectă, la mai multe substantive comune care desemnează persoane. acuz. l în poziţie tare a primit un î protetic (› îl), care apare numai în textele de la 1630 la 1650 (Găzdaru 30).

Trimis de blaurb, 25.03.2008. Sursa: DER