dup

DUP interj. 1. Cuvânt care imită mersul apăsat, tropăitul încălţămintei etc. 2. Cuvânt care imită zgomotul înfundat produs de o izbitură, o căzătură etc. – Onomatopee.

Trimis de ana_zecheru, 17.03.2008. Sursa: DEX '98



dup interj.

Trimis de siveco, 17.03.2008. Sursa: Dicţionar ortografic



dup, dupi, s.m. (reg.) 1. smoc de lână, cocoloş de blană, de păr, de postav. 2. (în jocul de copii) vergea prinsă din zbor.

Trimis de blaurb, 17.03.2008. Sursa: DAR



dup interj. – Poc (exprimă zgomotul produs de o lovitură). – var. sdup. Creaţie expresivă, cf. buf, hop şi ngr. δοῦπος. – Der. dup, s.m. (bilă; beţişor care înlocuieşte bilele la anumite jocuri de copii; smoc de păr), cuvinte care adesea sînt considerate de origine diferită, dar care provin din aceeaşi intenţie expresivă, de a desemna un obiect rotund şi greu. După Cihac, II, 105 ar trebui plecat de la dup "joc cu bile", care ar proveni din sl. duplŭ "concav", cf. pol. dup "scorbură", ceh. dupa "gaură", bg. dup(č)ĭă "a găuri". Aceste paralele sînt evidente; însă sensul lui dup "joc de bile" nu este atestat şi pare a fi rezultatul unei greşeli de interpretare a expresiei a juca în dupi "a juca popice (care trebuie să fie băgate într-o gaură)". După Conev 40, din bg. dupka. Dublet de la dup "smoc de lînă" trebuie să fie dop, s.n. (bucată de plută cu care se astupă o sticlă; plută); se ştie că un smoc de lînă sau o bucată de cîrpă este cel mai simplu dintre dopurile primitive. Cuvîntul rom. a fost explicat prin cr. tapun (Cihac, II, 99), care cu greu s-ar putea admite, şi puţin sau deloc probabil pe baza gepidicul *dups (Gamillscheg, rom. Gem., II, 251) sau a săs. dop (Meyer-Lübke, Z. vergl. Sprachf., XXXIX, 597; Dacor., III, 734; Scriban; Rosetti, II, 80). Der. dupac, s.m. (lovitură; palmă; pumn), der. cu suf -ac (Pascu, suf., 191; cf. Iordan, BF, I, 110; după Candrea, trebuie să se pună în legătură cu sb. dupac "lovitură"); dupăci, vb. (a lovi, a da cu pumnul; a călca în picioare; a lega); dupuros, adj. (Mold., păros, plin de smocuri); dupurlui, vb. (a jumuli, a curăţa), de la pl. dupuri cu un suf. expresivdupăi (var. dupui), vb. (a tropăi, a călca zgomotos); sducni, vb. (Banat, a scutura, a face să tremure); (s)dupăit, s.n. (tropăit); (s)dupăială, s.f. (tropăit); îndupăca, vb. (a se ghiftui, a înfuleca), cuvînt înv., folosit de Cantemir; îndopa, vb. (a hrăni, peste măsură, a ghiftui; a umple, a sătura; a hrăni o pasăre vîrîndu-i mîncare pe gît pentru a o îngrăşa; refl., a se sătura, a se ghiftui); doapă, s.f. (femeie dolofană); dopar, s.n. (tirbuşon). Din rom. provine mag. dop (Edelspacher 13) şi săs. dop.

Trimis de blaurb, 17.03.2008. Sursa: DER



DUP², dupuri, s.n. (reg.) Smoc de lână încâlcită sau de păr zbârlit.

Trimis de gall, 17.03.2008. Sursa: DLRM