dimineaţă

DIMINEÁŢĂ, dimineţi, s.f., adv. 1. s.f. Partea de la început a zilei (din zori până la prânz). ♢ loc. adj. şi adv. De dimineaţă = a) (care are loc) în partea de la început a zilei, în zori, (foarte) devreme; b) (care are loc) din momentul când începe ziua, de când se face ziuă. Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă. ♢ loc. adv. (pop.) În faptul dimineţii = în zori de zi. ♢ expr. Bună dimineaţa! sau (pop.) dimineaţa bună! formulă de salut, la întâlnire, în timpul dimineţii. A umbla cu bună dimineaţa = a) a umbla cu colindul în dimineaţa (sau în ajunul) Crăciunului; b) (glumeţ şi ir.) a umbla fără treabă (pe la vecini). 2. adv. (În forma dimineaţa) În timpul dimineţii (1). ♢ (În forma dimineaţă, după adverbele de timp "azi", "mâine", "poimâine", "ieri", "alaltăieri") Plouă de ieri dimineaţă. ♦ În fiecare dimineaţă (1). ♦ (În forma dimineaţă precedat de adverbele "mai", "foarte", "tare" şi uneori de prep. "de") Mai (sau foarte) devreme. – Din loc. adv. de⁴ *mâneaţă (< lat. *manitia). cf. (pentru formă) d e s e a r ă .

Trimis de LauraGellner, 07.08.2004. Sursa: DEX '98



STEAUA DIMINÉŢII s. v. luceafărul de dimineaţă.

Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: Sinonime



de dimineáţă loc. adv.

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



dimineáţă s. f., g.-d. art. diminéţii; pl. diminéţi

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



ieri-dimineáţă adv.

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



DIMIN//EÁŢĂ dimineaţăéţi f. Interval de timp între zori şi până la prânz; prima parte a zilei. ♢ De dimineaţă (de) la începutul zilei. Spre dimineaţă înainte de a se zori. În faptul dimineaţăeţii în zori de zi. Mai de dimineaţă mai devreme. [Sil. -nea-] /cf. it. domani, fr. demain

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



dimineáţă (-éţe), s.f. – Partea de început a zilei, cuprinsă între răsăritul soarelui şi prînz. – Mr. dimineaţă, dumneaţă, megl. dimineaţata, istr. demaręţę. lat. mane (Puşcariu 1083), fie prin intermediul unei compuneri *de mane cu suf. -eaţă (Pascu, suf., 29; Iordan, Dift., 56), fie de la un lat. *demanities sau *demanitia (Lambrior 100; Candrea-Dens., 1117; REW 2458; Tiktin; Candrea). Compunerea *de mane este atestată de it. domani, fr. demain, cat. dema. Rezultatul normal a fost demîneaţă (sec. XVI-XVII), care a suferit apoi o asimilaţie. Comp. disdedimineaţă (înv., dinz(i)dedimineaţă), adv. (din zori), se consideră ca fiind compus cu *de ipso, cf. ins, adins (Puşcariu 504; Tiktin; Candrea; Scriban). Totuşi, Puşcariu, ZRPh., XXXVII, 112 şi REW 2458 au preferat mai apoi cu de zi de dimineaţă. Mai curînd este ultima urmă a unui cuvînt dispărut, dis, conservat în mr. dis "jumătate" (‹ lat. divisus, după Pascu, I, 76), cf. mr. tu disa di cale "la jumătatea drumului". În acest caz, dis de dimineaţă ar însemna "la mijlocul dimineţii", cu semantismul alterat modern. cf. disdenoapte (var. dins(ă)denoapte), care apare, ca dis(de)dimineaţă, în sec. XVII.

Trimis de blaurb, 28.11.2008. Sursa: DER