dar

DAR¹ conj., adv. a. conj. I. (Leagă propoziţii sau părţi de propoziţie adversative) 1. (Arată o opoziţie) Cu toate acestea, totuşi. ♢ expr. D-apoi (bine) sau dar cum să nu, se spune ca răspuns negativ la o propunere. ♦ Ci. Nu că zic, dar aşa este. 2. (Arată o piedică) Însă. Ascult, dar nu înţeleg. ♢ expr. Dar aş! = însă, nici vorbă, nici gând! 3. (Adaugă o idee nouă la cele spuse mai înainte) Mai mult decât atât, cu atât mai mult, darămite. Munte cu munte se întâlneşte, dar om cu om. ♢ expr. D-apoi = darămite. ♦ (După o propoziţie optativă urmată de o construcţie negativă) Nicidecum, nici gând, ♢ expr. Nici... dar nici... = nici..., cu atât mai puţin... ♦ Altfel, altminteri. Sunt om bun, dar ţi-aş arăta eu! II. (În propoziţii conclusive) Prin urmare, aşadar, deci. Revin dar la primele idei. ♦ (În legătură cu un imperativ, exprimă nerăbdarea, încurajarea, dojana etc.) Ci. Dar deschide odată! III. (Introduce o propoziţie interogativă) Oare? Dar ce vreţi voi de la mine? IV. (Înaintea unui cuvânt care de obicei se repetă, întăreşte înţelesul acestuia) Mă voi apuca serios de lucru, dar serios! ♦ (Exprimă surprinderea, uimirea, mirarea) Dar frumos mai cânţi! B. adv. (înv. şi reg.) Da, aşa, astfel. ♢ expr. (pop.) Păi dar = cum altfel? ♦ Fireşte, desigur; negreşit. [var.: da, dáră conj.] – et. nec.

Trimis de ionel_bufu, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



DAR², daruri, s.n. I. 1. Obiect primit de la cineva sau oferit fără plată cuiva, în semn de prietenie sau ca ajutor etc.; cadou. ♢ loc. adj. De dar = primit gratis, dăruit. ♢ loc. adv. În dar = fără plată, gratis; degeaba. ♦ Plocon. ♦ Donaţie. 2. (bis.) Prinos, ofrandă. ♢ Sfintele daruri = pâinea şi vinul sfinţite pentru cuminecătură. II. 1. Însuşire (cu care se naşte cineva); aptitudine, vocaţie, talent. ♢ expr. A avea darul să... (sau de a...) = a avea puterea, posibilitatea să..., a fi în stare să..., a fi de natură să... A avea darul vorbirii = a vorbi frumos, a fi un bun orator. (ir.) A avea (sau a lua) darul beţiei = a fi (sau a deveni) beţiv. 2. Avantaj, binefacere. 3. (În concepţia creştină) Ajutor pe care îl acordă Dumnezeu omului; milă, har divin. ♢ Darul preoţiei = dreptul de a exercita funcţiile preoţeşti. – Din sl. darú.

Trimis de ionel_bufu, 22.10.2008. Sursa: DEX '98



DAR adv. v. da, desigur, fireşte.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



DAR conj. v. altfel, altminteri.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



DAR conj., adv. 1. conj. însă, totuşi. (Aş vrea să te cred, dar am unele îndoieli.) 2. conj. ci, însă, numai, (reg.) fără, (Ban. şi Transilv.), ci. (Nu-i prost cine dă, dar cel ce rabdă.) 3. conj. însă, numai, (prin Transilv.) pedig. (Eşti prea bună, dar nu mă iubeşti.) 4. conj. darămite, (rar) încămite, mite, nemite, (înv. şi pop.) necum. (Munte cu munte se întâlneşte, dar om cu om.) 5. conj. aşadar, deci, (livr.) ci. (dar, nu ne putem limita la ...) 6. adv. (interogativ) oare? păi? (dar aşa să fie?)

Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: Sinonime



DAR s. I. 1. v. cadou. 2. v. donaţie. 3. v. ofrandă. 4. v. aptitudine. 5. v. însuşire. 6. calitate, har, însuşire. (Are darul de a provoca râsul.) 7. v. avantaj. 8. v. graţie. II. v. patimă.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



dar conjcţ.

Trimis de siveco, 21.11.2007. Sursa: Dicţionar ortografic



dar s. n., pl. dáruri

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



DAR¹ conj. 1) (exprimă un raport adversativ şi leagă două propoziţii sau două părţi de propoziţie) Da; însă; iar. El are dorinţă de a lucra, dar nu are condiţii. 2) (exprimă un raport conclusiv şi leagă propoziţii sau fraze) Deci. Vom încerca, dar să soluţionăm problema. /Orig. nec.

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



DAR² daruri n. 1) Obiect oferit cuiva sau primit de la cineva fără plată în semn de prietenie, de dragoste, de respect etc.; cadou; atenţie. 2) Aptitudine deosebită cu care este înzestrat cineva; talent. 3) Deprindere rea. A avea darul beţiei. 4) bis. Graţie divină acordată omului; har. 5) rel.: Sfintele daruri pâinea şi vinul sfinţite pentru împărtăşanie. /<sl. daru

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



dar conj. – 1. Însă (funcţie adversativă). – 2. (adv.) Atunci (funcţie consecutivă). – var. dară (vulg.), da. Probabil rezultat al compunerii cu prep. de şi (i)ar(ă), v. iar. Opiniile asupra originii acestui cuvînt sînt poate împărţite. După Puşcariu, ZRPh., XXXII, 112 şi REW 2513, din lat. de ea re. Creţu 315, Tiktin şi Iordan, Dift., 49, pleacă de la *deară ‹ lat. de vero; Scriban îl pune în legătură cu sb. da "însă". Este evidentă confuzia cu da afirmativ, atît în var. vulg. da, "dar" cît şi în var. vulg. dar "da", folosită uneori de scriitorii moldoveni. Doar(ă), adv. şi conj. (păi, atunci, funcţie interogativă sau consecutivă; înv., pentru ca, funcţie consecutivă; poate, posibil, funcţie dubitativă; numai, doar, funcţie restrictivă), pare în principal acelaşi cuvînt (după Tiktin, doară reprezintă lat. *de volat, în loc de *de velit, compunere care nu pare normală, şi pe care totuşi o admite Scriban; Candrea-Dens., ad 501 şi Candrea pleacă de la de hora). Este posibilă o confuzie cu oare, cu funcţie interogativă. Se observă astăzi o tendinţă de a reduce pe doar la dor.

Trimis de blaurb, 13.07.2007. Sursa: DER



dar (dáruri), s.n. – 1. Cadou, donaţie. – 2. Calitate înnăscută, fire. – 3. Calitate dobîndită, caracter, condiţie. – Megl. dar. sl. darŭ "donare" (Cihac, II, 90; Conev 58; Candrea), cf. bg., sb., rus. dar. – Der. darnic, adj. (generos, mărinimos); nedarnic, adj. (zgîrcit, avar, meschin); dărnicie, s.f. (generozitate, mărinimie); dărui, vb. (a dona, a dărui), din sl. darovati, darujǫ (Cihac, II, 90; Iordan, Dift., 137), cf. bg. darjavam, sb. darovati; dăruială, s.f. (dar, cadou, ofrandă); dăruitor, s.m. (persoană care dăruieşte). Locuţiunea adv. în dar a ajuns să însemne şi "în zadar" (ca sp. de balde faţă de en balde), cf. "în zadar".

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER