- căpcăun
- CĂPCĂÚN, căpcăuni, s.m. Fiinţă fabuloasă din mitologia populară românească, închipuită cu trup de om şi cu cap de câine, uneori cu două capete şi cu două guri, despre care se spune că mânca oameni. ♦ Epitet dat unui om rău, crud, sălbatic. Cap1 + câine (după ngr. kinokefalos).Trimis de valeriu, 03.03.2003. Sursa: DEX '98CĂPCĂÚN s. v. antropofag, canibal.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonimecăpcăún s. m., pl. căpcăúniTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficCĂPCĂÚN căpcăuni m. 1) folc. Fiinţă fabuloasă mitologică despre care se crede că mănâncă oameni. 2) fig. Om crud, rău; om fără suflet. /cap + câineTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXcăpcăún (căpcăúni), s.m. – 1. Monstru pe care fantezia populară şi-l imaginează cu cap de cîine, uneori cu patru ochi, cu ochii în ceafă, sau cu patru picioare, dar a cărui caracteristică principală este antropofagia. – 2. Poreclă pentru turci şi tătari, păgîn. – 3. Canibal, om crud. – var. cătcăun, capcîn(e), hapcîn. – Mr. capdicine. Traducere din ngr. ϰυνοϰέφαλος "cap de cîine", cuvînt intrat în limbă prin literatura populară (Cartojan, Alexandria în literatura romînă, Bucarest, 1910, p. 95; Tagliavini, Arch. rom., XVI, 357). Este vorba de legenda medievală care situa oamenii cu cap de cîine în regiunile de nord ale Rusiei (cf. de ex. Historia de Adam de Brema (1066) sau mapamondul lui Juan de la Cosa). Finalul -un indică un tratament expresiv, cf. gărgăun. După Cihac, II, 39; din pol. kapkan, kapkon "zdrenţuros", după Scriban, din lat. med. capcanus, v. tc. kapgan "căpetenie a avarilor"; după Pascu, suf., 53, de la cap, cîine şi un.Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.