căca

CĂCÁ vb. v. defeca, ieşi.

Trimis de siveco, 25.09.2008. Sursa: Sinonime



CĂCÁ, cac, vb. I. intranz. (câteodată şi tranz.) şi refl. A defeca (2). (meglenorom., macedorom. cac, istrorom. cąc; < lat. cacāre (Puşcariu); cf. it. cacare, prov., sp., port., cat. cagar, fr. chier; din rom. sunt deriv. bg. (po)kakam (= căca) şi ngr. kakarándza (= excrement))

Trimis de tavi, 20.12.2004. Sursa: DER



căcá (các, át), vb. – A defeca. – Mr., megl. cac, istr. cǫc. lat. cacāre (Puşcariu 247; REW 1443; Candrea-Dens., 206; DAR); cf. it. cacare, prov., sp., port. cagar, fr. chier. Se foloseşte în formă refl., uneori tranzitiv trans. cf. căcat. Der. caca, adv., adj. (rahat, murdărie, cuvînt infantil), cf. Iordan, BF, VI, 150; căcăcios, adj. (fricos, care face pe el); căcăfrică, s.m. (leneş; laş); căcălău, s.n. (belşug, cantitate mare, grămadă); căcănar, s.m. (latrinar); căcănărie, s.f. (meseria de latrinar); căcăniu, adj. (de culoarea frunzelor moarte); căcărează, s.f. (excrement de oaie, capră, iepure, şobolan, cu formă caracteristică ovoidală), care presupune un anterior *căcărea (cf. it. cacherello) cu suf. -ză (Densusianu, Bausteine, 477), căcăreza, vb. (a defeca); căcări, vb. (a avea diaree; a alinta); căcărie, s.f. (toane, nazuri); căcător, adj. (care provoacă diaree); căcăstoare, s.f. (closet); căcătură, s.f. (defecare); căcău, s.m. (cioară albastră, Coracius garrula); căcîcea, s.m. (căcăcios); cîca, adj. şi adv. (murdar, spurcat, cuvînt infantil); cîcă, s.f. (muci, murdărie, femeie murdară). Din rom. derivă bg. (po)kakam "a defeca" (Capidan, Raporturile, 233), şi ngr. (sarak.) kakarandza "excrement" (Hoeg 123), pe care Meyer, Neugr. St., IV, 50, îl derivă eronat din it. cacare, cu suf. -anza.

Trimis de blaurb, 21.11.2008. Sursa: DER