cucă

CÚCĂ¹, cuci, s.f. Căciulă înaltă, uneori împodobită cu pene (de struţ), pe care o purtau căpeteniile turceşti şi domnitorii români în timpul ceremoniilor. – Din tc. kuka.

Trimis de cristi, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



CÚCĂ², cuci, s.f. (Rar) Femela cucului (1). – Cuc + suf. -ă.

Trimis de cristi, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



CÚCĂ³, cuci, s.f. (reg.) Deal înalt şi izolat; vârf de deal. – et. nec.

Trimis de cristi, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



CÚCĂ s. (PESCUIT) (reg.) capcană, gaie, năpastă.

Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: Sinonime



CÚCĂ s. v. năpastă, prostovol.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



cúcă (femela cucului, căciulă, deal) s. f., g.-d. art. cúcii; pl. cuci

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



CÚ//CĂ cucăci f. rar Femela cucului. /Din cuc

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



cúcă¹, cúci, s.f. (reg.) 1. măciucă cu cârlig cu care se loveşte în cap morunul prins la cârlige. 2. instrument de pescuit alcătuit dintr-o plasă pe două inele puse cruciş; capcană, gaie, năpastă. 3. (reg.) o parte a războiului de ţesut.

Trimis de blaurb, 30.04.2006. Sursa: DAR



cúcă², cúci, s.f. (reg.) coşul colector la casele ţărăneşti; deschizătură în acoperiş prin care iese fumul.

Trimis de blaurb, 30.04.2006. Sursa: DAR



cúcă³, cúci, s.f. (înv.) 1. căciulă înaltă, uneori împodobită cu pene de struţ, pe care o purtau căpeteniile turceşti şi domnitorii români în timpul ceremoniilor. 2. autoritate supremă, stăpânire domnească.

Trimis de blaurb, 30.04.2006. Sursa: DAR



cúcă⁴, cúci, s.f. (reg.) loc ridicat, deal înalt şi izolat, vârf de deal; colină, bâtcă, bobâlnău, bubă, bulz, cioacă, cobză, curcubetă, dâlmă, dâmb, geană, gâlmă, glănui, glomilă, gomârdoi, grui, holm, hulă, monic, motâlvă, movilă, tâlvă, titvă, ţigmău, tâlfă, ţuţui, guguleu, ţuclău.

Trimis de blaurb, 30.04.2006. Sursa: DAR



cúcă (cúci), s.f. – 1. Cîrlig. – 2. Năvod pătrat. bg., sb. kuka (DAR). Cuvînt care circulă în bazinul Dunării.

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER



cúcă (cúci), s.f. – Horn de cămin. bg. kuk (DAR). Trebuie să fie cuvînt identic cu cuc, s.n. (extremitatea inferioară a burlanului şi a conductelor în general), cf. Cihac, II, 85; şi cu cuc, s.m. (mască, paiaţă care colindă casele în timpul sărbătorilor de Carnaval).

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER



cúcă (cúci), s.f. – 1. Vechi chipiu militar turcesc, cu panaş din pene de struţ, propriu ofiţerilor superiori. – 2. Bonetă de catifea cu pene de struţ, pe care sultanul obişnuia s-o dăruiască domnitorilor Munteniei şi Moldovei, cînd îi investea. tc. (per.) kuka (Şeineanu, II, 147; Lokotsch 1229).

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER



cúcă (cúci), s.f. – Culme izolată şi golaşă, stîncă. Probabil cuvînt identic cu ciucă, ce are acelaşi sens; pentru alterarea fonetismului, cf. ciocan – cocean, ciocîrlă – cocîrlă, etc. Ar putea fi şi formaţie regresivă, plecînd de la cucui 2, sau cel puţin formă influenţată de acest ultim cuvînt. Este puţin probabilă der. directă din lat. cucullus (REW 2359). După Pascu, Beiträge, 9, din bg. kuka. Pentru DAR, ar putea fi cucă "femela cucului", datorită izolării şi singurătăţii ei, ipoteză destul de ciudată, Iordan, BF, VI, 184-7, admite identitatea cu ciucă, dar preferă să plece de la lat. *cucca.

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER