- creştin
- CREŞTÍN, -Ă, creştini, -e, adj., s.m. şi f. I. adj. Care aparţine creştinismului, privitor la creştinism. II. s.m. şi f. 1. Adept al creştinismului. 2. (pop.) Persoană, om, individ. – lat. christianus.Trimis de thiess, 07.08.2003. Sursa: DEX '98Creştin ≠ necreştin, păgânTrimis de siveco, 21.04.2007. Sursa: AntonimeCREŞTÍN s. v. chip, faţă, figură, individ, ins, om, persoană.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: SinonimeDEMOCRAT-CREŞTÍN s., adj. (pol.) creştin-democrat.Trimis de siveco, 11.03.2008. Sursa: Sinonimecreştín adj. m., s. m., pl. creştíni; f. sg. creştínă, pl. creştíneTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficCREŞTÍN1 creştină (creştini, creştine) Care ţine de creştinism; propriu creştinismului. /<lat. christianusTrimis de siveco, 18.09.2006. Sursa: NODEXCREŞTÍN2 creştini m. Adept al creştinismului. /<lat. christianusTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXcreştín (creştínă), adj. – 1. Care aparţine creştinismului, privitor la creştinism. – 2. (s.m.) Om cumsecade, om bun. – Mr., megl. creştin. lat. christianus (Puşcariu 415; Candrea-Dens., 409; REW 1888: DAR). Pentru al doilea sens, cf. Tagliavini, Arch. rom., XII, 165; Iordan, BF, VI, 150; şi observaţiile prea puţin pertinente ale lui E. Speidel, BL, IX, 25, care atribuie această accepţie unei influenţe ruseşti. După p. Labriolle, Christianus, în Bull. Du Cange, V (1929-30), p. 69-88, este cuvînt rar în primele secole, care apare numai de trei ori în Noul Testament, şi a cărui pronunţare pop. a fost chrestianus. Candrea-Dens. explică evoluţia anormală (normal ar fi trebuit să se dea *creşin) prin data sa tîrzie; dar se datorează mai curînd conservatorismului natural al cuvîntului. Este cuvînt folosit general (ALR, I, 214). cf. dubletul înv. hristian, s.m. (‹ χριστιανός). Der. necreştin, adj. (necredincios, păgîn); necreştinesc, adj. (păgîn); creştineşte, adv. (ca un creştin); creştina (var. încreştina, creştini), vb. (a se face creştin, a se boteza); necreştinat, adj. (care nu este botezat); creştinism, s.n. (ansamblul religiilor bazate pe învăţăturile lui Cristos), formaţie neol.; creştinăţie, s.f. (înv., creştinătate); creştinătate, s.f. (totalitatea creştinilor, lumea creştină), care se consideră reprezentant al lat. christianitas (Candrea-Dens., 410; DAR), dar care mai probabil este un der. intern (cf. Graur, BL, II, 18).Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.
