agă

ÁGĂ, agi s.m. (înv.) 1. Ofiţer (comandant) din armata otomană. 2. Titlu dat comandantului pedeştrilor însărcinaţi cu paza oraşului de reşedinţă, iar ulterior şefului agiei. 3. Persoană care avea titlul de agă (1, 2). [var.: agá, agale s.f.] – Din tc. ağa.

Trimis de ana_zecheru, 29.08.2002. Sursa: DEX '98



ágă s. m. /agá s. f., art. ága/agáua, g.-d. art. ágăi/agálei; pl. agi/agále

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



ÁGĂ agi m. înv. 1) Ofiţer din armata otomană. 2) Dregător domnesc care avea în funcţie siguranţa publică. [G.-D. agăi; var. aga] /<turc. aga

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



ágă (-ále), s.n. – 1. Ofiţer superior în armata turcă. – 2. Nobil de rang secundar, ofiţer superior; este atestat în Munt. începînd de la 1620, în locul celui care înainte se numea căpitan de vînători. Era conducătorul militar al poliţiei, inspector al pieţelor urbane şi, după răscoala din 1655, conducătorul militar al infanteriei; avea închisoare proprie şi tribunal la el acasă. Regulamentul Organic i-a acordat gradul de colonel. – Mr. aga. tc. aga (Roesler 587, Şeineanu, II, 10; Lokotsch 28); cf. ngr. ἀγά, alb., bg. agá. Este un hibrid gramatical. La început, sing. său a fost agá, formă care explică pl. agale. Mai tîrziu sing. a fost asimilat cu tipul tată; astfel că astăzi sing. este m., în ciuda formei, iar pl. este f., în ciuda sensului. DAR tratează drept cuvinte distincte agá (pl. aghii, a cărui formă este falsă) şi agă. Der. agesc, adj. (poliţienesc); agie, s.f. (poliţie; birou al unui agă); agoaie, s.f. (soţie de agă); agiesc, adj. (poliţienesc); Agachi, s.m. (aga), dim. de la ngr. ἀγάϰι, şi considerat greşit nume propriu (Şeineanu, II, 11; Bogaci).

Trimis de blaurb, 09.04.2006. Sursa: DER