colţ

COLŢ, (I, II 4) colţuri, s.n. (II, III) colţi, s.m. I. s.n. 1. Punct unde se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. ♢ Colţul gurii = fiecare dintre cele două extremităţi laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc; locul format de fiecare dintre aceste unghiuri. ♢ expr. Colţ cu... = în unghiul format de străzile... 2. Porţiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremităţile reunite ale laturilor lui. ♦ (În publicistică) Rubrică rezervată unei anumite specialităţi. ♦ Margine, extremitate. ♢ Colţ de pâine = coltuc (1); p. gener. orice bucată de pâine (tăiată de la o margine). ♦ Porţiune dintr-o încăpere cuprinsă între extremităţile reunite ale pereţilor. ♢ expr. A da din colţ în colţ = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieşi dintr-o încurcătură. A pune (un copil) la colţ = a pedepsi un copil, aşezându-l într-un ungher al camerei cu faţa la perete. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziş. ♢ expr. În (sau din) toate colţurile = în (sau din) toate părţile. II. s.m. 1. Dinte al animalelor (p. ext. şi al oamenilor), în special caninul. ♢ expr. A-şi arăta colţii = a manifesta o atitudine agresivă, aprigă. A (se) lua la colţi = a (se) certa, a fi gata de încăierare. A avea colţi (sau un colţ) = a fi dârz; a fi obraznic. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vârfurile lungi şi ascuţite ale greblei, furcii sau ale altor instrumente asemănătoare. 3. Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălţămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheaţă; ţintă. 4. Vârf ascuţit şi proeminent de stâncă, de gheaţă etc. 5. Vârful plantelor, în special al ierbii, la începutul dezvoltării lor, când încolţesc. 6. Compus: colţii-babei = plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene şi cu fructe ţepoase (Tribulus terrestris). III. s.m. 1. Fiecare dintre tăieturile de formă aproximativ triunghiulară făcute pe marginea unei stofe; dantelă împletită în această formă. 2. Şuviţă de păr ondulată trasă pe frunte sau pe tâmple. – Din bg. kolec, scr. kolac.

Trimis de romac, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



COLŢUL-LÚPULUI s. v. brăbin, gura-lupului.

Trimis de siveco, 23.11.2007. Sursa: Sinonime



colţ (unghi, extremitate) s. n., pl. cólţuri

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



floáre-de-colţ s. f., g.-d. art. flórii-de-colţ; pl. flóri-de-colţ

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



COLŢ¹ colţuri n. 1) Loc unde se întâlnesc două laturi sau două muchii ale unui obiect. colţul mesei. colţul batistei. ♢ colţul gurii fiecare din cele două extremităţi ale gurii unde se întâlnesc buzele. colţ de pâine bucata de la margine a unei pâini; călcâi. colţ de stradă unghi format de două străzi care se întretaie. 2) Parte a unei încăperi, unde se unesc doi pereţi alăturaţi; ungher. ♢ A da din colţ în colţa face eforturi disperate pentru a scăpa de ceva. 3) (în publicistică) Rubrică rezervată unei anumite specialităţi. colţ satiric. 4) Loc, departe de ochii lumii, care serveşte drept refugiu pentru cineva. ♢ colţ de ţară loc retras. În (sau din) toate colţurile (lumii) în (sau din) toate părţile; (de) pretutindeni. La colţ de ţară şi la mijloc de masă într-un loc ferit, dar avantajos. 5) Broboadă subţire în formă de triunghi. /<bulg. kolec, sb. kolac

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



COLŢ² colţi m. 1) Dinte cu vârf ascuţit, situat între dinţii incisivi şi măsele; dinte canin. colţi de morsă. colţi de elefant. ♢ A-şi arăta colţii a-şi da pe faţă firea agresivă. A fi la colţi cu cineva a trăi rău cu cineva; a nu se putea înţelege. 2) Bucată rămasă dintr-un dinte rupt. 3) Fiecare dintre piesele în formă de cui ale unei unelte agricole; dinte. colţi de greblă. colţ de furcă. 4) Cui cu gămălia mare şi crestată, care se aplică pe talpa încălţămintei de sport sau de iarnă pentru a împiedica alunecarea. 5) Vârful unei plante, mai ales al ierbii, când răsare din pământ. ♢ A da (sau a scoate, a prinde) colţi a încolţi. 6) Proeminenţă cu vârf ascuţit. colţ de stâncă. 7) Fiecare dintre tăieturile triunghiulare făcute pe marginea unei stofe; zimţ. 8): Floare-de-colţ mică plantă erbacee, cu frunze albicioase, pufoase şi ascuţite, care creşte pe crestele stâncoase ale munţilor; floarea-doamnei; albumeală; edelvais. /<bulg. kolec, sb. kolac

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



colţ (-ţi), s.m. – 1. Dinte, canin. – 2. Canin de mistreţ sau de elefant. – 3. În general, vîrf, proeminenţă a unui obiect. – 4. Zimţ de ferăstrău. – 5. Fiecare din vîrfurile ascuţite ale greblei. – 7. Extremităţi ale tăişului securii. – 8. Ştift, bolţ, bulon. – 9. Cui, ţintă care împiedică alunecarea pe gheaţă. – 10. Cîrlig, scoabă. – 11. Vîrf, ţanc, stîncă ascuţită. – 12. Crestătură, semn. – 13. Zuluf, cîrlionţ. – 14. Mugure, vlăstar. – 15. Germen, embrion. – 16. Boboc, mugure. – 17. Loc format de două străzi care se întîlnesc, unghi. – 18. La pîine, capăt, extremitate. – 19. Intersecţie, răscruce. – 20. Extremităţile laterale ale gurii (unde se întîlnesc buzele). sl. kolĭcĭ, de la klati, koljǫ "a înţepa" (Cihac, II, 70; Conev 50; DAR); cf. bg. kolec "ţăruş", sb. kolac "ţăruş", rut. kolecĭ "germen", pol. kolec "ghimpe". – Der. colţui, s.m. pl. (broderie în formă de triunghi, la cămaşă); colţişor, s.n. (ungher; ornament triunghiular; buclă, cîrlionţ; plantă, Dentaria bulbifera); colţoi, s.m. (colţui); colţăriş, s.n. (stîncărie); colţos (var. colţat), adj. (cu dinţii canini mari; trufaş, înfumurat, mîndru; certăreţ, scandalagiu); colţuros, adj. (stîncos; aspru; colţat, ascuţit); colţurat, adj. (colţuros, rar); colţă, s.f. (Trans. de Sud, agrafă de păr), cu toată incertitudinea DAR care nu crede că este vorba de un der. de la colţ, datorită lipsei diftongării; colţan, s.m. (persoană sau animal cu dinţii canini mari; libarcă; gîndac (gândac); castană de apă, Trapa natans; vîrf, ţanc); colţan, s.m. (gogoaşă de stejar); colţar, s.m. (bîrnă (bârnă) ce formează unghi sau colţ exterior; dinte canin; Trapa natans; colţ de stradă; poliţă, masă ori canapea aşezate în colţul camerei; zgardă cu ghimpi, pentru cîinii de pază; darac, dărăcitor; bocanc cu ţinte pentru alpinişti); colţar, s.n. (echer; culegător, culegar; piesă a războiului de ţesut; gogoaşă de stejar); cloţan, s.m. (stîncă; ţanc), metateză a lui colţan; încolţi, vb. (a înfige dinţii, a muşca; a hăitui; a germina; a înmuguri).

Trimis de blaurb, 13.09.2007. Sursa: DER