cofă

CÓFĂ, cofe, s.f. Vas de formă (relativ) cilindrică, făcut din doage de brad, cu o toartă, în care se ţine la ţară apa de băut; doniţă; p. ext. conţinutul unui astfel de vas. ♢ expr. (fam.) A pune (sau a băga pe cineva) în cofă = a întrece pe cineva (prin pricepere, prin viclenie); a înfunda. A ploua (sau a turna) cu cofa (sau ca din cofă) = a ploua foarte tare, torenţial. – cf. bg., scr. k o f a.

Trimis de archaeus, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



CÓFĂ s. v. doniţă.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



CÓFĂ s. v. stropitoare.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



cófă s. f., g.-d. art. cófei; pl. cófe

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



CÓF//Ă cofăe f. 1) Vas din doage cercuite, cu o singură toartă, având formă de cilindru sau de trunchi de con, în care se păstrează apă. ♢ A pune (sau a băga) în cofă pe cineva a) a pune în încurcătură pe cineva; a dezorienta; b) a-şi demonstra superioritatea faţă de cineva într-un domeniu de activitate. Plouă (sau toarnă) cu cofăa plouă tare. 2) (în Moldova medievală) Unitate de măsură pentru lichide egală cu aproximativ 1,288 l. /cf. bulg., sb. kofa

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



cófă (cófe), s.f. – 1. (Trans., înv.) Strachină, blid. – 2. Găleată de lemn. – 3. Măsură de capacitate înv., pentru lichide, în valoare de 1,33 litri. – Mr. cofă, megl. covă. Cuvînt care apare în multe limbi, pare a fi intrat în rom. pe mai multe căi în acelaşi timp; bg., sb. kova, kofa, ngr. ϰάφα "coş", tc. kova, alb. kofé, rut., mag. kofa. Pare a fi vorba de gr. ϰάφινος, de unde arab. quffa şi de aici lat. med., sp. cofa, it. coffa (Battisti, II, 1002), germ. Kufe (săs. Kof). În rom. poate proveni din bg., sb. sau mag., sau din toate trei dintr-o dată. Pare cuvînt identic cu cof, s.n. (albie, coastă, parte), puţin folosit; cf. şi cofer, s.n. (găleată, coş de nuiele; polonic; mistrie), pe care DAR îl pune în legătură cu germ. Küfer. cf. cufăr. Der. cofar, s.m. (persoană care face sau vinde găleţi), după ipoteza improbabilă a lui Cihac, II, 492, provine din mag. kufár; cofări, vb. (a vinde cu bucata, mai ales alimente); cofăriţă, s.f. (femeie care vinde fructe de pădure); cofaş, s.m. (Munt., mincinos, înşelător) trebuie explicat prin expresia a prinde cu cofa "a descoperi minciunile cuiva", a duce cu cofa "a amăgi" (explicaţia din DAR, plecîndu-se de la cofar, pare greşită); covă, s.f. (borcan, cană), provine din tc., ca şi în megl.

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER