ciulit

ciulí (-lésc, – ít), vb. – 1. A (se) ghemui, a (se) încolăci. – 2. Despre cai şi animale în general, a ridica urechile ţinîndu-le drept în sus. – 3. A-şi încorda auzul. – 4. A tăia urechile. – 5. (Maram.) A rotunji extremitatea unui trunchi. – Mr. ciulescu, ciulire. Este var. redusă de la ciuciuli "a (se) ghemui", cum demonstrează identitatea de sensuri. Pentru posibilitatea acestei reduceri, cf. ciuciulean, "zbîrciog, ciupercă", cu var. ciulean. Autorilor DAR le-a scăpat probabil acestă explicaţie, în ciuda var. ciuciuli, ciuciula, ciucela, pe care le citează, deoarece dicţionarele nu cunosc sensul 1, care este totuşi curent de la Budai-Deleanu (lupul flămînd care sub deasă tufă ciulit pe pîntece zace) pînă la v. Voiculescu (l-am găsit dimineaţa ciulit lîngă un trunchi). Tot DAR cunoaşte vb. ciuli, "a (se) ghemui" dar îl citează separat, ca var. de la aciua, ceea ce nu pare posibil. Sînt puţin probabile der. din sb. čuliti (Cihac, II, 58) sau din lat. *ciullire, gr. ϰυλλῶ "a răsuci" (Philippide, Bausteine, 54; Pascu, I, 193). Der. ciul, adj. (cu urechile tăiate), mr. ciul, deverbal de la cuvîntul anterior, ca mototol de la mototoli. După altă opinie (Pascu, I, 193; Diculescu, 428; DAR; Puşcariu, Lr., 260), din gr. ϰύλλος "tăiat". Este cuvînt care apare în bg. čul "cu urechie tăiate" sau "cu urechi mici", sb. čule "cu urechi mici",, mag. csul(y)a "cu urechile tăiate", toate împrumuturi probabile din rom. (după Cihac, rom. ar proveni din sb.). Ciulei, s.m. (nume de cîine; Ceratocarpus arenaria); ciuliu, s.m. (ciot de creangă).

Trimis de blaurb, 10.03.2008. Sursa: DER