- ciuf
- CIUF, (1) ciufuri, s.n., (2, 3) ciufi, s.m. 1. s.n. Smoc de păr zbârlit (căzut pe frunte). 2. s.m. Nume dat în glumă oamenilor, mai rar animalelor, cu părul ciufulit sau, p. ext., cu aspect neîngrijit. 3. s.m. Numele mai multor păsări răpitoare de noapte din familia bufniţelor, cu două smocuri de pene deasupra ochilor; ciuhurez. – et. nec.Trimis de hai, 21.05.2004. Sursa: DEX '98CIUF adj. v. caraghios, ridicol.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: SinonimeCIUF s. 1. (pop.) hălăciugă. (Are un ciuf de păr.) 2. (ornit.; Asio otus) (prin Olt.) ştiuhurez. 3. (ornit.; Otus scops) (prin Ban.) ciui, ciuş, scioi, tui, ţiuş. 4. v. huhurez.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonimeciuf (persoană, pasăre) s. m., pl. ciufiTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficciuf (smoc de păr) s. n., pl. ciúfuriTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficCIUF1 ciufuri n. 1) Smoc de păr zbârlit (care atârnă pe frunte). A apuca de ciuf. 2) glum. Fiinţă cu păr zbârlit. /<ung. csufTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXCIUF2 ciufi m. Pasăre răpitoare nocturnă din familia bufniţelor. /<ung. csufTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXciuf s. şi adj. (reg.) 1. (s.n.) păr mult şi zbârlit, nepieptenat; hălăciugă. 2. (s.m.) bufniţă, huhurez, ciuhurez. 3. (adj.) cu părul vâlvoi, nepieptenat; ciufulit. 4. (s.n.) numele unui dans ţărănesc. 5. (reg.; s.m.) păcălici, măscărici, bufon, ciufelnic. 6. (reg.; s.m. şi f.) bărbat sau femeie decăzut(ă), depravat(ă); secătură, vagabond, om fără căpătâi. 7. (reg.; s.m. şi f.) om sau femeie urât(ă), pocit(ă), slut(ă).Trimis de blaurb, 13.04.2006. Sursa: DARciuf (-fi), s.m. – 1. Smoc de păr zbîrlit. – 2. Moţ. – 3. (adj.) Ciufulit, zbîrlit, cu părul încîlcit. – 4. Cucuvea. – 5. Pocitanie, sluţenie, persoană urîtă şi caraghioasă. – 6. Afemeiat, petrecăreţ, depravat. – 7. Şarlatan, pungaş. – 8. Dans tipic. var. ciof. Mr. ciuf. Creaţie expresivă (Schuchardt, ZRPh., XXXI, 1-5; Tiktin), cf. sb. čup (› rom. ciup), it. ciuffo (Battisti, II, 969), alb. čufkë. Numele cucuvelei se explică prin moţul pe care îl au unele specii ale acestei păsări, iar sensul 6 pare a proveni din noţiunea intermediară de "persoană care se culcă tîrziu, noctambul." Cu accepţia de "şarlatan" prezintă aceeaşi asociere de idei a lat. bufo cu fr. bouffon. Philippide, II, 706, consideră cuvîntul "obscur". Puşcariu, Dacor., II, 607 (urmat de Gáldi, Dict., 116), pleacă de la mag. csúf; dar acelaşi Puşcariu, Dacor., II, 609 (cf. DAR), consideră că ciuf "moţ" drept cuvînt diferit, care derivă din v. germ., cf. it. ciuffo. Este vorba fără îndoială de o greşeală, şi cuvîntul it. se consideră de obicei cuvînt expresiv (cf. Prati 288), la fel ca cel rom. cf. Rosetti, II, 114. Este puţin probabilă der. din bg. čuch (Conev 54), şi mai puţin cea dintr-o limbă anterioară indoeurop. (Lahovary 323), şi din sl. čubŭ "creastă" (Cihac, II, 57). Der. ciuhă (var. ciofă, ciof), s.f. (bufniţă; sperietoare); ciuş, adj. (moţat); ciuş, s.m. (specie de cucuvea, Citus brachyotus); ciufan, s.m. (varietate de varză); ciufuli, vb. (a ciufuli, a zbîrli, a încîlci părul; a se lua la harţă, a se lua de păr, a se părui; a face pe cineva ridicol; a-şi bate joc de cineva; Trans., a înşela); der. expresivă (Graur, BL, IV, 91), care s-a confundat în Trans. cu mag. csúfolni "a ridiculiza, a înşela", de unde ultimele sale sensuri; ciufuleală, s.f. (bătaie, chelfăneală; pedeapsă); ciuhurez, s.m. (specie de cucuvea, Asio otus), rezultat al contaminării între ciuhă şi huhurez. Nu este clară relaţia acestei rădăcini cu ciurlă (var. ciurlos), s.m. (despletit, ciufulit), der. ciurlan, s.m. (tufiş, mărăciniş); şi cea pe care o propune Battisti, III, 1819, de la ciuhă, it. giufà, cu arab. ğuhā "nebun," pare incertă.Trimis de blaurb, 13.09.2007. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.