ciuci

ciuci¹ s.m. pl. (reg.) tăiţei.

Trimis de blaurb, 16.02.2008. Sursa: DAR



ciuci² s.n. (pop.) poziţie joasă a corpului (cu îndoirea genunchilor şi apropierea fundului de pământ); aşezare pe vine, stârcire, strângere (a corpului), ghemuire.

Trimis de blaurb, 16.02.2008. Sursa: DAR



ciucí, ciucésc, vb. IV refl. (pop.) 1. a se aşeza pe vine, a sta pe ciuci, a se stârci, a se strânge, a se face ghem, a se ghemui. 2. a strânge laolaltă, a turti, a mototoli, a totoliţi, a boţi.

Trimis de blaurb, 16.02.2008. Sursa: DAR



ciúci s.m. – (arg.) Penis, membru viril. ţig. čuči "ţîţă", care nu apare cu sensul din rom. (Graur, 140; Juilland 163), cf. ţig. sp. chuchai "ţîţă" (Besses 65). Nu ştim dacă este acelaşi cuvînt ciuci, s.m. (crăpcean).

Trimis de blaurb, 16.02.2008. Sursa: DER



ciucí (-césc, -ít), vb. – 1. A se ghemui, a se lăsa pe vine. – 2. A mototoli, a încreţi, a zbîrci. – 3. A strînge, a îngrămădi. sl. čučati (DAR), cf. sb. čučati "a se lăsa pe vine", mag. csucsulni "a sta jos"; însă ar putea fi vorba şi de o formaţie spontană. – Der. ciuciuli (var. ciocioli), vb. (a se ghemui; a zbîrci, a încreţi) prin intermediul finalei expresive -li (cf. Graur, BL, IV, 91), fiind improbabilă der. propusă de Philippide, Bausteine, 54, de la ciuli; ciuciulete, s.m. (ghemotoc, dop, cocoloş; bobină; ciupercă, zbîrciog). Ca şi în alte cazuri, sînt forme care coincid cu alte formaţii spontane, cf. mr. ciuciulă (culme), ce pare a indica dependenţa de rădăcina expresivă ciucă; mr., megl. ciuciulian "ciocîrlie", în legătură cu bg. kukuletka, cuvînt rar. Pe de altă parte, ciuciuli ajunge să se confunde cu giugiuli, în sensul în care îl foloseşte Cantemir, de "a netezi, a mîngîia", cf. ciuciula, vb. (Trans., a mîngîia). După Graur, BL, V, 223, ciuciulete s-ar explica plecîndu-se de la ţig. ciuci "penis", ipoteză puţin probabilă. – v. şi ciuli.

Trimis de blaurb, 16.02.2008. Sursa: DER



CIUCI, ciuci, s.m. (reg.) Crap mic.

Trimis de gall, 16.02.2008. Sursa: DLRM