- ciocan
- CIOCÁN3, ciocani, s.m. (reg.) Ştiulete de porumb (curăţăt sau nu de boabe); ciocălău. – Din scr. čokan.Trimis de IoanSoleriu, 28.04.2004. Sursa: DEX '98CIOCÁN2, ciocane, s.n. (pop.) Păhărel în formă de sticluţă, cu gâtul strâmt şi lung, din care se bea o băutură alcoolică. v. cinzeacă. ♦ Conţinutul unui asemenea păhărel. – Din bg. čokan, scr. čokanj.Trimis de IoanSoleriu, 28.04.2004. Sursa: DEX '98CIOCÁN1, ciocane, s.n. 1. Unealtă formată dintr-un corp de metal, de lemn, de cauciuc dur etc., de forme şi dimensiuni variate, prevăzută cu un mâner, folosită, manual sau mecanic, la bătut sau la prelucrat materiale rezistente. ♢ expr. A fi între ciocan şi nicovala = a fi într-o situatie critică (din care nu există posibilitate de ieşire). A sta ciocan pe (sau de) capul cuiva = a stărui întruna pe lângă cineva; a-l plictisi cu insistenţele. 2. Nume dat unor obiecte sau instrumente asemănătoare ca formă cu ciocanul (1). ♦ Unealtă folosită la lipirea cu cositor a unor metale. ♦ spec. (Sport) Instrument de aruncat, format dintr-o bilă de metal prinsă de o coardă de sârmă terminată cu un mâner; p.ext. probă sportivă de atletism practicată cu acest instrument. ♦ spec. Fiecare dintre cele două beţişoare ale ţambalului, ale xilofonului etc. ♦ spec. Fiecare dintre fusele vârtelniţei. 3. Unul dintre cele trei oscioare care alcătuiesc urechea medie. 4. (În sintagma) Ciocan de foc = bombardament de artilerie intens şi de scurtă durată. – Din sl. čekanŭ.Trimis de IoanSoleriu, 28.04.2004. Sursa: DEX '98CIOCÁN s. (tehn.) 1. (înv. şi reg.) mai. (Bate un cui cu ciocanul.) 2. ciocan de lipit v. letcon; ciocan pneumatic = revolver.Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: SinonimeCIOCÁN s. v. braţ, cocean, furcă, fus, mână, stâlp, ştiulete, târnăcop, ţoi.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonimeciocán (ştiulete) s. m., pl. ciocániTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficciocán (unealtă, păhărel) s. n., pl. ciocáneTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficpéşte-ciocán s. m.Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficCIOCÁN1 ciocane n. 1) Unealtă formată dintr-un corp greu (de metal, de lemn etc.) de diferite forme, fixat pe un mâner, cu care se lucrează prin lovire. ciocan de cizmărie. ciocan de mână. ♢ A fi (sau a se afla) între ciocan şi nicovală a fi la mare strâmtoare; a fi între două focuri. 2) Maşină-unealtă folosită la prelucrarea unor materiale prin lovire. ciocan mecanic. 3) Unealtă care serveşte la lipirea pieselor metalice cu cositor sau cu alt aliaj. ciocan de lipit. 4) Instrument sportiv format dintr-o sferă de metal prinsă de un cablu de sârmă, folosit pentru probe de aruncare. 5) înv. Dispozitiv instalat la o poartă, cu ajutorul căruia îşi anunţau venirea vizitatorii. /<sl. ţekanuTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXCIOCÁN2 ciocane n. pop. (la fructe şi legume) Mijlocul tare; cocean; cotor. ciocan de varză. /<sl. ţokanTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXciocán (-ne), s.n. – 1. Unealtă formată dintr-un corp de metal, prevăzută cu mîner, folosită la bătut. – 2. Ciocan de lemn, mai. – 3. Ciocan de poartă. – 4. Tîrnăcop, săpăligă. – 5. Pivot de de vîrtelniţă (vârtelniţă). – 6. Ciocănel percutor. – 7. Con de pin. – 8. Cocean, ştiulete de porumb dezghiocat. – 9. Tulpină de porumb, care rămîne în pămînt după recoltare. – 10. Cocean de zarzavat, în special de varză. – 11. Parte interioară necomestibilă, resturi de pară sau măr. – 12. Picior de ciupercă. – 13. Pahar înalt în care se servesc băuturile, mai ales ţuica de prune, ţoi. – 14. Peşte-ciocan (Zygaena malleus). – 15. (arg.) Membru viril. – Megl. cioc, cecan. Cuvînt care coincide în acelaşi timp cu posibilităţile expresive ale rădăcinii cioc, şi cu formaţiile mai mult sau mai puţin identice din alte limbi. cf. sl. čekanŭ, bg. čukan, čekan, sb. čekanj, čekanac; rut., rus. čekan, tc. çakan, mag. csákány, csokány, ngr. τσοϰάνα, τσόϰανος, alb. tšokanë. Legătura şi filiaţia acestor cuvinte este practic imposibil de stabilit. Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 54 şi DAR presupun că rom. provine din sl. (după Conev 66, din bg.; după Skok 63, din sb.); însă tot Miklosich, Wander., 14, derivă forma rut. din rom. După Roesler 608, izvorul cuvîntului rom. trebuie căutat în tc.; după Philippide, Bausteine, 57, în ngr., şi după Philippide, II, 705, posibil în alb., în timp ce Meyer, Neugr. St., II, 89 şi Schuchardt, ZRPh., XV, 104, se gîndesc la izvoare onomatopeice. Cuvîntul rom. nu pare să provină din sl., unde este vorba de o formaţie relativ modernă (cf. Berneker 135, care crede că formele sl. provin din tc.). Este mai probabil, să fie formaţii spontane, care pot coincide în sl. şi în rom., căci în ambele există condiţiile necesare pentru producerea lor, respectiv rădăcina expresivă čok- şi suf. -an. Pentru sensurile de "trunchi, tulpină", cf. der. lui bot; sensul de "pahar, ţoi" vine de la obiceiul de a ciocni paharele înainte de a se bea. Cu sensurile 7-12 este m., adică în acele întrebuinţări în care coincide şi se confundă cu cocean, de asemenea m. – cf. cioc. Der. ciocănaş, s.m. (ciocănel; băţ de tobă; ciocănel de pian); ciocănaş, s.m. (miner care munceşte într-o salină; plantă, conduraş, Tropaeolum maius); ciocănel, s.n. (ciocan mic; băţ de tobă; pahar de băut, ţoi; broderie le mînecile iilor şi cămăşilor tipice); ciocăni, vb. (a bate repetat într-un corp tare; a bate, a lovi; a bate în uşă; a închina; despre păsări, a mînca; a importuna, a sîcîi, a bate la cap), care s-a unit cu ciocni, şi de asemenea cu rus. čekaniti; ciocană, s.f. (dans tipic); ciocănărie, ciocănişte, s.f. (porumbişte după ce s-a cules porumbul); ciocăneală, s.f. (acţiunea de a ciocăni); ciocănitoare, s.f. (pasăre, ghionoaie, Dryocopus Martius; morişcă, huruitoare); ciocănitor, adj. (care ciocăneşte); ciocănitură, s.f. (ciocăneală, bătaie); ciocănea, s.f. (sitar, Scolopax rusticola), a cărui der. nu este clară. Rămîne de lămurit şi legătura cu ciocmăni, vb. (a certa, a dojeni), der. ciocmăneală, s.f. (ceartă), care cer o formă *ciocman.Trimis de blaurb, 13.09.2007. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.
