- chimă
- chímă s.f. 1. (înv.) germene, sămânţă. 2. (reg.) creştet, culme, vârf. 3. (înv.) bărbie.Trimis de blaurb, 05.04.2006. Sursa: DARchímă (-me), s.f. – Germen, sămînţă. sb. kima (DAR) sau din germ. Keim, prin intermediul săs. kim (Lacea, Dacor., IV, 778). Înainte, Philippide, Principii, 138, încercase să-l explice prin gr. ϰῦμα (cf. ciumă) ipoteză acceptată de Bogrea, Dacor., II, 654. – Der. chimiţă, s.m. (diavol; bufon, caraghios), care pare a fi un dim. (diminutiv) de la cuvîntul anterior (Bogrea şi DAR îl explică prin numele unui personaj popular în trecut datorită şotiilor sale; nu este însă posibil să se aplice diavolului numele unui personaj real, şi nici nu s-ar explica prin alte mijloace apelativul Chimiţă, astfel încît este de presupus că acesta din urmă este o simplă poreclă).Trimis de blaurb, 13.09.2007. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.